În ziua de aniversare a Micii Uniri, agora românească este invadată, infestată, ca la fiecare mare sărbătoare națională, de ipocrizia și impostura politicianului român post-decembrist, caricatura hidoasă a patrioților români și – trebuie spus, adevărul istoric o cere – francmasoni de onoare care au avut curajul să înfrunte marile imperii ale vremii pentru a realiza Unirea Principatelor Române la 24 ianuarie 1859.
Politicianul român post-decembrist sau mai bine numit, politrucul român se afișează azi, în zi de mare sărbătoare, cu cocarda tricoloră în piept, să-l vadă onor alegătorii și zâmbește strâmb și chinuit, cu o alură care se vrea de patriot, la aparatele de fotografiat și camerele video mânuite de mercenarii de presă arvuniți pe vreun contract de publicitate sau „mică atenție” pentru a promova imaginea grobianului ajuns mare dregător al cetății românești.
Iubește mult țărișoara asta, politrucul român, o iubește cu o dragoste de pește protector de madame. E violent cu ea, jefuindu-i bogăția și zdrobindu-i frumusețea, dar o mângâie periodic, la ceas de campanie electorală, o trezește din leșin cu promisiuni și jurăminte de amor. Cum altfel să ai putere asupra unei țări care, cândva, a fost piatră de poticnire pentru mari imperii, altfel decât cu aceste apucători de nenic?
O iubește, o violează cu patimă, îi mai dă câte o palmă, dar periodic o scoate în lume și se laudă cu ea: că e frumoasă, e deșteaptă, că e plină de daruri pe care puține țări le au, că este precum o grădină a Maicii Domnului.
Politrucul român ne va vorbi astăzi despre iubirea lui de țărișoară. Poate chiar va lăcrima, pomenindu-i pe înaintașii a căror jertfă și înțelepciune i-au pus pe masă țărișoara, gata pregătită pentru a fi mistuită de poftele lui de opincar parvenit, ajuns boier cu un singur gând: să nu mai muncească cinstit vreodată!
Va evoca memoria marilor patrioți din trecutul țării, poate cu un fel de teamă superstițioasă – dacă cumva se întorc din morminte și îi denunță impostura? – și va încerca, stângaci, să se așeze măcar la umbra vieții lor eroice.
…și după ce se va epuiza în vorbe mari și goale, politrucul român va dansa Hora Unirii, alături de subalternii și mercenarii săi – activiștii de partid atenți la fiecare șoaptă și tresărire a „șefului”, funcționărași „pierde-vreme” angajați pe banul public nu pentru vreo vrednicie profesională, ci pentru slugărnicia față de partid – invitând poporul să se prindă-n horă și să se veselească, doar azi e ziua Unirii celei Mici.
…și după ce gălăgia se va isprăvi, la umbra statuii domnitorului Alexandru I. Cuza vor rămâne doar resturi de cocarde sfâșiate și alte mizerii ca după o nuntă de mahala, imagine a mizeriei din sufletele noastre, nevrednicii urmași ai Romei.
Apoi, până la ceas târziu din noapte, se va face un chef strașnic în vreo bodegă din fieful de partid, beție veselă în cinstea țărișoarei noastre, omagiată printr-un prelung râgâit de marele ei nenic: politrucul român.
