Să facem puțină rememorare: modificările cu pricina au fost primite cu urale şi felicitări, dar şi cu etichetările de rigoare. Este cunoscut faptul că au existat numeroase campanii în media împotriva aşa-zişilor „asistaţi sociali care nu vor să muncească” şi că realitatea a fost deformat prezentată în ceea ce priveşte milioanele (!!!) de „asistaţi” care preferă să trăiască din ajutoare de la stat (a căzut în capcană într-o recentă declaraţie însuşi Mugur Isărescu: Nu poţi susţine 6 milioane (sic !) de asistaţi social cu 4 milioane de lucrători). Expunerea de motive pentru proiectul de lege este şi ea prezentată părtinitor, menţionându-se peste 7 milioane de asistaţi social, adulţi şi copii…
Nu mai continuăm, s-a tot scris, s-a tot prezentat cum este situaţia în realitate, şi anume că de fapt asistaţii sociali în adevăratul sens al cuvântului sunt puţin peste 200.000, însă fără prea mare efect. În acest context, proiectul de lege a fost destinat să rămână cu siguranţă una dintre cele mai populare şi aplaudate decizii politice. Nu degeaba legea a şi fost votată aproape în unanimitate în Camera Deputaţilor, iar unele partide politice chiar s-au certat să-şi aroge iniţierea legii. Venitul minim garantat (VMG) este un exemplu clasic de acordare a unor beneficii prin testarea mijloacelor de trai, adică este condiţionat de anumite criterii de eligibilitate, inclusiv de căutarea unui loc de muncă. Este o măsură care a fost instituită după criza anilor ‘90, perioadă în care sărăcia şi în special sărăcia extremă explodase în România.
VMG era gândit ca o formulă prin care să fie sprijinită populaţia aflată în sărăcie extremă, în conformitate cu dreptul la asistenţă socială şi protecţie socială stipulat chiar de Constituţie. Este un drept social care teoretic ar trebui să îi garanteze unui individ resursele necesare pentru un nivel de trai acceptabil, fiind şi o condiţie pentru intrarea în UE. În contextul crizei economice, criteriile au devenit din ce în ce mai dure, iar câteva zeci de mii de potenţiali beneficiari nu au mai fost eligibili, cu toate că situaţia lor nu a devenit mai roz.
Cu toate că e simplu să etichetăm oamenii săraci şi să-i facem puturoşi şi beţivi, problema nu e individuală, ci structurală.
Un alt lucru important de spus este că VMG nu a reuşit niciodată să scoată oamenii din sărăcie, beneficiile acordate fiind foarte reduse, mitul că „asistaţii trăiesc pe banii statului” distorsionând cu mult realităţile cu care se confruntă oamenii. Impactul său în bugetul statului este extrem de redus, aproape nesemnificativ, dar ajută familiile sărace să aibă un venit minimal, probabil o completare a veniturilor obţinute din alte munci informale.
Din acest motiv, nu există niciun motiv pentru aceşti oameni să nu vrea să muncească, mai ales că în realitate muncesc foarte mult. Munca în folosul comunităţii, munca în propria gospodărie (inclusiv de îngrijire) şi/sau munca informală sunt diferite tipuri de muncă, de obicei mai grea decât orice muncă prestează cei care îi critică că „nu vor să muncească”.
Repetăm apăsat: Cu toate că e simplu să etichetăm oamenii săraci şi să-i facem puturoşi şi beţivi, problema nu e individuală, ci structurală.
Să concretizăm: sunt oameni care au fost abandonaţi în contextul politicilor neoliberale de privatizări în masă şi salarii mici, în cele mai multe cazuri, statul român eşuând să îi sprijine să aibă acces la educaţie de calitate ori reconversie profesională sau să îşi găsească un loc de muncă după ce au fost disponibilizaţi. Muncile pe care le pot presta sunt, în cele mai multe situaţii, foarte grele şi foarte prost plătite, uneori la zeci de kilometri de casă. De ce ar merita sau cum ar putea cineva să accepte astfel de slujbe, mai ales dacă au copii pe care trebuie să îi îngrijească (salariul nu le permite să-şi angajeze bonă, cum probabil mulţi parlamentari fac).
Aşadar, avem persoane care nu pot presta majoritatea poziţiilor ocupaţionale existente şi vom avea în continuare, în condiţiile în care:
- avem cele mai mici cheltuieli cu protecţia socială din Europa, deşi avem cele mai mari rate de sărăcie şi excluziune socială în special în rândul tinerilor;
- sistemul educaţional îşi asumă responsabilitatea pentru rezultatele la olimpiade, că doar ele sunt pe post de cireaşa de pe tort, profesorii făcând inclusiv muncă suplimentară voluntară, dar pune responsabilitatea pe părinţi, sărăcie, etnie (într-adevăr, rasismul contribuie semnificativ la toată povestea asta) în situaţiile în care elevii săraci abandonează şcoala (avem o rată mare de abandon şcolar şi de tineri neînmatriculaţi în vreo formă de educaţie);
- accesul la servicii medicale e profund inegal şi condiţionat de contribuţii;
- salariul minim e în continuare la un nivel scăzut, iar oportunităţile de muncă sunt rare în anumite zone geografice şi mai ales în zonele rurale;
- serviciile publice de îngrijire ale copiilor sunt ca şi inexistente în anumite zone;
- infrastructura publică, în special transportul public, este extrem de precară, mai ales în zonele cu rate ridicate de şomaj şi sărăcie;
- există un proces vizibil de reproducere a sărăciei, copiii din familii sărace ajungând să fie la fel de săraci ca părinţii lor (avem una dintre cele mai mici rate de mobilitate socială inter-generaţională ascendentă din Europa).
În aceste condiţii, fără politici sociale prin care resursele să meargă şi către baza piramidei şi fără politici salariale decente, VMG ar fi trebuit fi îmbunătăţit pentru a fi un instrument care să ofere o minimă plasă de siguranţă socială. Însă noile modificări ale legii confirmă că niciun grup politic din Parlamentul României nu e de fapt interesat să reducă sărăcia, o problemă majoră, în special în rândul tinerilor.
Tratarea problemei drept una individuală (e vina lor că sunt săraci, sunt multe oportunităţi, dar nu vor etc.) şi condiţionarea beneficiarilor VMG să facă mai multă „muncă în folosul comunităţii”, adică să muncească oriunde li se spune şi să poată să refuze o singură dată un loc de muncă sezonier la care e repartizat de primar, e doar o formă de sclavie modernă, nu un drept la asistenţă socială. Cât va rezista cineva să lucreze într-o fabrică de confecţii aflată la 40 de kilometri distanţă de casă, cu program strict de muncă şi în condiţii grele, pe salariu minim (uneori şi acela neplătit la timp) ? Cel mai probabil, pe termen lung, aceste modificări nu vor duce la creşterea numărului de salariaţi prin integrarea pe piaţă a beneficiarilor şi nici la reducerea sărăciei.
Rezultatul cel mai previzibil va fi că mulţi îşi vor pierde VMG pentru că nu vor avea cu cine să îşi lase copiii, gospodăria cu animale, sau pentru că nu vor putea presta muncile la care are chef primarul să-i repartizeze. În schimb, toţi cei care au urlat tare că rămâne recolta pe câmp fiindcă că nu are cine să o culeagă, au de acum două sute de mii de oameni la dispoziţia lor pe plantaţie, aduşi în lesă de la primărie. Poftim cultură, halal naţiune !
