Multă lume, de la vlădică la opincă, crede că România ar avea nevoie de un proiect de ţară. La fel de multora li se pare că asta sună „pompos”. Statele Unite sau alte ţări vestice nu au avut un proiect de ţară asumat explicit cu programe, paragrafe, perioade, obiective etc. şi uite că o duc bine. Nu au acum, este adevărat, dar multe din ţările vestice au avut în momentele cheie angajamente istorice programatice. Iar în condiţiile globalizării actuale, care diferă drastic de condiţiile din preajma Marii Uniri, spre exemplu, ce obiective măreţe (scuzaţi limba de lemn) să ne mai propunem ? Să colonizăm Antarctica sau Luna ? Nu-i însă mai puţin adevărat că pentru noi acesta este un moment cheie, pentru că noi am aderat la lumea vestică, dar constatăm că nu putem sau chiar refuzăm să ne integrăm în ea. În plus, lumea vestică are probleme – se va stabiliza, dar acum nu are doar grija noastră, ci şi a ei -, iar dacă nu ne este clar ce vrem să facem în mod programatic, în contextul atâtor impredictibilităţi, o să acumulăm riscuri ca ţară.
Un proiect de ţară ar putea să ne unească, de aceea au fost implicate personalităţi ale spaţiului public actual în proiectul Academiei Române şi în cel al preşedintelui Iohannis. S-a crezut că este bine ca un număr cuprinzător de elemente autorizate să îşi exprime opiniile, aceasta însăşi fiind o demonstraţie de democraţie şi pluralism. Bref, cum ar trebui să arate România integrată în lumea vestică ? România modernă ar trebui să fie o Românie bazată pe încredere, pe cooperare, pe toleranţă, în care inteligenţa şi creativitatea individului autonom să fie recunoscute instituţional şi valorizate prin recompense, într-o societate democratică şi pluralistă (cu puterea socială distribuită în zone diferite, astfel încât nimeni să nu poată să devină „stăpân”), care nu se teme de viitor şi de schimbări, ci le vede ca oportunităţi. Asta mai ales în condiţiile în care, aşa cum s-a mai subliniat, lucrurile care ne unesc psihocultural sunt mai multe decât cele care ne despart. Putem găsi toţi ceea ce ne uneşte şi să construim pe această bază, fără a anula diferenţele la care ţinem. Deci toţi am putea să ne găsim locul într-o ţară modernă în care suntem bine articulaţi unii cu ceilalţi, avem o arhitectură comună, dar în arhitectura comună fiecare îşi poate exprima particularităţile.
Noi, dacă nu suntem atenţi la ce se întâmplă, vom merge pe o Românie care are un discurs tot mai anti-occidental, tot mai intolerantă, tot mai fobică la străini şi mai dezbinată. Mai rău, ne reîntoarcem la idei ale naţionalismului ceauşist: dezbină, sperie cu pericolul străin şi astfel conduci ! Ceauşescu a încercat asta, stârnind în sărăcie mândria tip „prin noi înşine”, dar stăteam la coadă în fiecare dimineaţă de la ora 5 pentru un borcan (mic) de iaurt. Vrem să fim mândri în bunăstare, nu în sărăcie, iar asta se poate face doar într-o Românie a spaţiului vestic. Şi să ne amintim că, cu toată manipularea, regimul ceauşist, în final, nu a sfârşit-o bine ! La putere a ajuns după 1989 o generaţie din eşalonul 3 crescută, în fapt, în paradigma comunistă. Iar din 2007, când românii erau foarte entuziaşti să adopte cultura vestică, până astăzi, vedem din ce în ce mai multe poziţii anti-Occident.
Deci mulţi (chiar dacă nu toţi) din cei care au fost la putere atunci sunt tinerii din perioada comunistă, care s-au format atunci cu o anumită paradigmă de gândire. Ei pot fi de bună-credinţă, unii chiar îşi iubesc ţara, dar paradigma nu-i lasă să se comporte decât prin prisma a ceea ce au învăţat atunci, iar componenta de naţionalism-ceauşist este foarte puternică, toate reflexele lor sunt de tipul acesta. Ei nu înţeleg că aceste reflexe, într-un spaţiu vestic în care s-au integrat România şi tinerii, nu mai pot fi acceptate în ziua de azi. Tinerii au alergie la individul colectivist („doar noi şi ai noştri”) şi la concentrarea puterii („eu sunt şeful”), ori cei care au fost atunci şi sunt acum la putere cu asta au crescut, adică şeful este şef şi nimeni nu se diferenţiază şi nu iese în faţă prin forţele proprii, ci doar cu acordul partidului pentru a-i rămâne apoi îndatorat. De aici apare fractura majoră în societatea românească de astăzi. În plus de asta, avem acum la putere foarte mulţi lideri care au probleme cu legea.
În paradigma comunistă întotdeauna partidul era deasupra legii. Preceptul care funcţiona informal la nivelul societăţii suna cam aşa: fură directorul, dar să aibă grijă să fure mai cu perdea şi să-l lase şi pe muncitor să-şi bage şi el în traistă câte ceva, că oameni suntem, şi stăpânul, şi sluga… În perioada comunistă partidul-stat controla totul, iar de aici, mulţi cu mintea formată atunci şi încă nedecontaminaţi de comunism cred că dacă ai câştigat alegerile controlezi totul, Parlamentul, Guvernul, puterea judecătorească. În ţările democratice însă există separaţia puterilor în stat. Dacă ai câştigat, tu partid, puterea prin alegeri, nu înseamnă că poţi controla totul şi că devii stăpânul României Poţi controla Parlamentul (dar şi aici trebuie să dai opoziţiei rolul ei şi să o protejezi), poţi propune Guvernul (dar nu te substitui tu ca Parlament sau partid Guvernului) şi poţi influenţa prin legislaţie justiţia (dar nu o poţi conduce !). Nu eşti stăpânul României şi nu poţi să faci ce vrei. Puterea absolută nu naşte decât corupţie (absolută).
