Stropii de cultură: România – ţara cu scorurile cele mai slabe din U.E. la testările internaţionale

Aproape 3 milioane de elevi au început şcoala luni, 10 septembrie 2018. Unii dintre aceştia sunt copii care nu au părinţi, darămite să mai punem problema de a avea parte de dragoste sau îngrijire, de haine noi sau creioane, ghiozdane, caiete, dar se aşteaptă ca pentru ei învăţătorii şi profesorii să devină ca nişte părinţi. Nu-i vorbă, România a avut şi are parte şi de dascăli care-şi iubesc elevii şi meseria ca pe copiii lor de acasă. Pentru toţi aceşti dascăli – gândurile noastre de gratitudine pe care le merită din plin !

Dar ce se întâmplă în România zilelor nostre ? Să o luăm în ordine. Numărul elevilor scade de la an la an de vreo 7-8 ani, fie că vorbim de liceu, gimnaziu sau învăţământul primar. Peste 30.000 de elevi au dispărut. În România anului 2018 încă avem sute de şcoli care încep anul fără să aibă nişte condiţii minime, fără autorizaţie I.S.U. sau norme igienico-sanitare, şcoli unde încălzirea se face cu lemne îndesate în sobe din teracotă dărăpănate ca vai de ele, şcoli unde diriginţii aduc de acasă materiale pentru a zugrăvi clasa, după cum citeam zilele trecute, şi asta chiar într-un cartier din Bucureşti, nu la Azvârliţii din Vale. În mediul rural mai ales, abandonul şcolar este în creştere, elevii încă nu au manuale pe bancă, profesorii sunt plătiţi la ce dată se mai apucă, în ciuda măririlor de salarii mult trâmbiţate, se folosesc cretă, scaune vechi, dulapuri vechi şi nu există locuri de joacă sau spaţii verzi.

Dar avem şi un abandon şcolar nu doar din cauze socio-economice, ci din cauza incertitudinii şi dezamăgirii, datorită alegerilor greşite şi lipsei oricărei forme de orientare şcolară şi profesională din timp. Cine să facă toate acestea ? Nu (în măsură covârşitoare) dascălii, ci psihologii. Dar de unde îi aducem, de pe altă planetă ? Cele mai multe din şcoli nici nu au psihologi. Există un psiholog, în teorie, la minim 800 de elevi, în realitate aceşti profesionişti au şcoli arondate depăşind 2.000 de elevi (în cazul fericit). Iluzia că s-ar putea determina o schimbare rămâne o iluzie. Violenţă, absenteism, abandon, tulburări emoţionale, tulburări de comportament, delincvenţă juvenilă, divorţul părinţilor, dizabilităţi, neadaptare sunt doar câteva dintre temele pentru care psihologul nu mai este de mult un lux. El trebuie să fie prezent în şcoală dublat de câte un psihoterapeut.

Comisia Europeană, într-un raport, declara limpede: „România se află printre ţările cu scorurile cele mai slabe din U.E. înregistrate de elevii de 15 ani la testările internaţionale cu privire la competenţe de citire/lectură, matematică şi ştiinţe“. Nu suntem chiar ultimii, Bulgaria şi Cipru sunt după noi, iar cei mai buni sunt tot în Finlanda, Irlanda şi Danemarca. Curios că, în ce priveşte matematica, băieţii au scoruri egale cu fetele, pe când la lectură şi ştiinţe fetele au scoruri mai bune. Tot pe ultimul loc suntem la educaţia adultului (între 25-64 de ani) de-a lungul vieţii (media U.E. fiind 10,7%, România doar de 1,3%).

În Anglia, dar nu numai, sunt cazuri şi nu puţine de studenţi la 70 de ani şi alţii la 50-55 care doresc să-şi schimbe profesia. Cursuri de reprofesionalizare, de scurtă durată, de conversie profesională rar mi-a fost dat să aud în România. Şi totuşi mici schimbări au loc, profesorii noştri au început să călătorească, să adopte noi metode şi tehnici pedagogice, să creeze colaborări internaţionale şi programe inedite, în diverse locuri (totuşi, excepţii); în ţară sunt mentori care pregătesc olimpici internaţionali. În final, mai rămâne o observaţie: sub 5% dintre elevi învaţă în şcoli private şi 30% în mediul rural. Dacă ne plângem an de an de condiţiile din şcolile publice, de slaba calitate a ofertei educaţionale, a resurselor umane şi materiale, alternativa o va constitui, natural, învăţământul privat. Chiar şi într-o ţară ca Romania. A se vedea paralela cu medicina privată. Tot din România.