Acum vreo cinci-şase ani de zile, o ştire care pentru mulţi a trecut neobservată sau mă rog, nu a produs mare vâlvă, a unui înalt oficial european i-a dat subsemnatului fiori reci pe şira spinării. Concret, comisarul european pentru ocupare, afaceri sociale şi incluziune (căci cu asta se ocupa amploiatul) din vremea aceea îi sfătuia pe tinerii din majoritatea statelor comunitare (!!!) să-şi caute de muncă în afara ţării natale, deoarece aici nu vor avea şanse prea mari, mai ales pe termen mediu şi lung.
M-am frecat la ochi şi am rămas mască. Vasăzică, nu era vorba de tineri din state ale lumii a treia sau cu probleme economice şi umanitare presante, ci din ţări membre ale Uniunii Europene ! Repet, din state membre (în teorie, cel puţin) ale celei mai normale dintre lumile posibile. Da, era într-adevăr vorba – pur şi simplu – chiar de state membre ale U.E. Asta pentru că oficialul citat a constatat că statele în cauză nu au fost în stare să reducă şomajul în rândul tinerilor. Şi atunci, urmarea firească ar fi aceea că atunci când eşti tânăr şi vezi că nu te poţi angaja la tine în ţară, nu-ţi rămâne decât să pleci. Întrebarea este unde…
Imediat m-am uitat de curiozitate pe cifre le statisticilor comunitare din vremea aceea: cea mai mare rată a şomajului în rândul tinerilor o avea Spania – aproape 50% ! Urma Grecia, cu o rată de peste 45% şi Slovacia cu 35%. Cel mai bine la acest capitol stăteau două ţări al căror nivel al acestui indicator nu mai surprindea de mult pe nimeni: Germania şi Austria – sub 10%. Ce zicea mai departe studiul care a condus la aceste aserţiuni: în privinţa României, tineretul era caracterizat drept categorie socială defavorizată şi vulnerabilă alături de populaţia rurală şi cea de etnie rromă ! În România acelui moment, aproximativ un tânăr din patru nu avea loc de muncă (subsemnatul cred că era chiar mult mai rău).
Vasăzică, în România, unde a fost şi este în continuare de construit cu duiumul şi unde, vorba unui analist, a trebuit reinventat totul, începând cu apa caldă ! La noi a apărut şi s-a osificat în timp un sistem al preconcepţiilor şi opiniilor de cele mai multe ori fundamentate în pripă, dar foarte bine consolidate de-a lungul timpului, din partea tuturor părţilor implicate. Angajatorii susţineau despre tineri că ies de pe băncile şcolilor fără o minimă pregătire în domeniu, dar cu pretenţii exagerate privind salariul. Aici este – afirma studiul – vina unui sistem de învăţământ neperformant şi a unei mentalităţi care ne urmăreşte permanent, pe noi românii, pe principiul „bani mulţi şi muncă puţină“. Tinerii, evident, dau vina întotdeauna pe altcineva, fie pe statul care nu le asigură locuri de muncă, fie pe firmele care nu vor să-i angajeze fără experienţă. Trăgând linie şi adunând, în final toată lumea avea dreptate, fiecare în felul său.
Astfel, încet s-a putut naşte o nouă generaţie şi, implicit, un nou curent, de-a dreptul unic: cea a copiilor şi tinerilor care cresc în mentalitatea că într-o (bună ?) zi, când va veni momentul, vor pleca din ţară. Pentru că, nu-i aşa, vor vorbi o limbă străină la perfecţie şi, pe cale de consecinţă, vor trăi permanent cu ideea emigrării în minte, aşa că nici măcar nu vor mai căuta oportunităţi în propria ţară. Care, s-a văzut, nu are ce să le ofere. Şi care va rămâne şi mai singură, şi mai săracă.
Asta prezenta studiul din vremea aceea. Care este situaţia în prezent şi dacă între timp s-a mai schimbat ceva (mai ales în privinţa României), în partea a II-a a prezentei analize.
