Ierarhii! Iată un soi prețios de cetățeni, de lipsa căruia minunatul nostru neam românesc nu poate a se plânge. Slavă Domnul! Avem destui, ba chiar cu supraplin și fără de măsură.
Odinioară, ierarhii, mult mai puțini la număr ca astăzi, formau un fel de ceată boierească și deși își ostoiau setea după cele lumești din pârgul muncii țăranilor evlavioși ai plaiurilor mioritice, refuzau praful bordeiului și căutau răcoarea casei boierești transformată în palat episcopal.
Târâtă fiind de alții Patria noastră iubită pe scările progresului, cam de un secol încoace ierarhii noștri s-au ridica la rang de stăpânitori ai sufletelor poporului și de atunci au stat mereu pe jilț, la loc de mare cinste alături de onorabilii dregători ai statului nostru, mâncând cu ei din același blid aurit, chiar și când aceștia s-au rătăcit prin șanțurile Istoriei, îmbrăcând hainele dictaturilor de tot felul.
Libertatea picurată cam nemeritat peste români după 1989, a dezorientat o vreme ceata de ierarhi, dar ei au aflat repede în noua lume chipurile prietenoase ale unor vechi și dragi cunoștințe: securistul devenit prosper om de afaceri și evlavios ctitor de biserici, activistul PCR transformat în Președinte, prim-ministru și parlamentar îmbrăcat în hainele democrației și stăpân peste banii publici din care dăruiește generos ierarhilor. S-au deschis noi orizonturi de veselie și prosperitate pentru prețiosul soi al ierarhilor noștri.
Vremuri frumoase…
Acestor vremuri, Oltenia datorează renașterea ca ierarh a celui pe care Istoria și dosarele clasate ale DNA-ului îl consemnează sub numele de Ion Popa zis „Irineu” după numele de prețios călugăr pe care-l poartă.
Născut dintr-o familie săracă, dar onestă, Irineu este fiul operelor sale (despre care oameni răi din DNA au îndrăznit a zice că ar fi fost fapte penale, punându-l pe ierarhul nostru vreo zece ani la spovedanie!), și, deși smerit prin naștere, el face parte din aristocrația celor inteligenți în mânuirea slăbiciunilor semenilor și a banilor acestora, bogăția cu care acum se înconjoară ierarhul Irineu risipindu-i frustrantele amintiri ale sărăciei de altădată.
Renăscut ca ierarh într-o veche și atent păstorită ceată de favoriți ai dictaturii „Marelui Cârmaci”, purtând încă pe creștet amintirea binecuvântării primite de la regimul comunist pentru plimbări „la studii” prin Occidentul „rătăcit”, Irineu a știut totdeauna să-și bage interesele sale în aluatul intereselor Bisericii, dăruind acesteia bucuria de a avea un ierarh în plus la număr și păstrând pentru sine lumeasca satisfacție de a aduna tot mai multă putere pe pământ și tot mai mulți arginți răsunători în propria visterie.
Precum muzele în Parnas, ierarhul Irineu gustă și dăruiește pentru pregustare poporului inocent predici precum o ambrozie, compusă puțin din laptele înțelepciunii Sfinților Părinți, dar și din mult „jvarț” din ibricul fierturii de fariseu, vrăjind profanii și atrăgând admirația celor cu care ierarhul nostru se află în lumești și profitabile asociațiuni lucrative, făcându-i pe aceștia să zică cu tainică uimire: „Băi, chiar are vorbele la el, topește inima prostimii!”
Dar omul îl cunoști cu mai puțin din vorbe și cu mult mai mult din fapte, iar viața ierarhului Olteniei e lanț de fapte care povestesc despre cine e cu adevărat cel pe care-l onorăm acum, la aniversară.
Din clasele primare până la bacalaureat – smerit fugar din calea sărăciei. De la bacalaureat la examenul de licență – căutător de uși deschise spre pâinea sigură a mânăstirii. De la licență până la slujba de ierarh – grabnic călător pe cărările binecuvântate de ocrotitorii cei mari și preaputernici din statul comunist și ceata de ierarhi. De la slujba de ierarh până la plecarea din lumea aceasta – mereu doritor de scaun de Patriarh și hedonist discret la umbra răcoroasă a neștiutelor sale averi.
La ceas de aniversară, cei 17 ani de ocupațiune ca ierarh al Olteniei noastre pot fi socotiți mitropolitului Irineu cu bobi mai mari sau bobi mai mici. Nu socotim, nici numărăm, ci doar strivim pe altarul inocenței cea de mult pierdută de ierarhul nostru, urâte fapte, amintiri întunecate prelinse-n viața lui precum murdare „căcăreze” nesimțit scăpate’n laptele cel bun.
Ierarhul nostru Irineu…
…de n-ar fi căutat ocrotirea regimului comunist pentru plimbări în confortabile locații din Occidentul „decadent”, în vremurile în care poporul suferea de frig, de foame, de spaimă și teroare, sfânt ar fi fost.
…de nu s-ar fi cocoțat în ierarhia rătăcită a sărmanei noastre Bisericii, uitând de pacea duhovnicească și tihna mântuitoare a chiliei de mânăstire, sfânt ar fi fost.
…de nu s-ar fi înconjurat, în slujirea de ierarh, cu tot felul de secături, de impostori, de parveniți, de negustori de cele sfinte, de suflete sumbre și meschine spre a-și spori puterea și averea, sfânt ar fi fost.
…de nu s-ar fi arătat nepăsător și rece față de poporul și preoții pe care-i păstorește, sfânt ar fi fost.
…de nu ar fi lăsat să se urce scroafa în copac, stăpână peste ce Dumnezeu nu îngăduie în veci scroafei să stăpânească, sfânt ar fi fost.
…de nu s-ar fi folosit de copiii săraci, de bătrânii părăsiți, de sfânta nevoință a slujirii celor oropsiți ai acestei lumi pentru a aduna avere prin fapte penale, de nu s-ar fi lăsat scăpat de judecata lumească prin nedreapta prescriere a faptelor comise, sfânt ar fi fost.
La ceas de aniversară gândim că ierarhul Irineu încă are timp (și îi dorim ani mulți și spre folos!) să limpezească laptele vieții sale…
…și pentru că la orice zi de celebrare se face jertfă un cadou, îi dăruim ierarhului Irineu ca dar binecuvântat, propriile sale cuvinte după care Hristos îi va face judecată, cu milă și dreptate, atunci când vremea cea din urmă va sosi:
„Iubirea de sine şi întunecimea minții îl cuprind pe omul păcătos ca pe bogatul din Evanghelia de astăzi. Mântuitorul, rostind această parabolă, ne spune că unui om bogat i-a rodit țarina. Şi în loc să se gândească să împartă şi la săraci din bogăția aceasta, a socotit altfel: „Ce voi face cu atâta bogăție? Iată ce voi face: voi strica hambarele mele şi mai mari le voi face. Şi după ce voi strânge toată avuția mea, voi zice sufletului meu: «Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te»” (Luca 12, 19). Ca răspuns la gândul său cel păcătos, Stăpânul Dumnezeu i-a rostit condamnarea: „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 12, 20). La finalul acestei pilde, Mântuitorul conchide: „Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieși şi nu se îmbogățește în Dumnezeu” (Luca 12, 21).
Hrana pământească şi băutura sunt de folos trupului acestuia. Cu alte cuvinte, mâncăm şi bem pentru a întreține viaţa aceasta până la ceasul în care Dumnezeu ne va chema la Sine, atunci când vom muri şi vom ajunge înaintea Înfricoșătoarei Judecăți. Dacă ne lipim inima de aceste lucruri pământeşti, nu vom putea scăpa de Înfricoșătoarea Judecată a lui Dumnezeu, urmând a primi negreșit mustrarea: „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău”. Prin cuvintele: „vor cere de la tine sufletul tău”, Mântuitorul ne arată că sufletul omului necredincios, lacom, al celui care uită de Sfânta Biserică, este stăpânit de vrăjmașii diavoli.” (Cuvântul de învăţătură al ÎPS Dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, la Duminica a XXVI-a după Rusalii, Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina – Luca 12, 16-21)
La Mulți Ani, mitropolitule Irineu!
