Mort la 5 noiembrie, când se născuse Centralul. Adrian Păunescu, măsluitorul divinizat de mase

de Șerban Comănescu

În fiecare an trecem nepăsători prin ziua morții noastre – a spus un cugetător, Valeriu Butulescu, din câte se arată. În anul 1967, Adrian Păunescu a trecut prin ziua morții sale, 5 noiembrie, păsându-i mai mult ca-n alte dăți de meciul Universității Craiova: era primul jucat de ea pe nemaivăzut de modernul stadion Central.

Foarte probabil ca Adrian, plecat de elev pe traseul Bârca – Craiova – București, să se fi aflat la stadion. Și nu putuse sta decât la tribuna oficială. La 24 de ani, avea două volume de poezie publicate, Miei primi și Ultrasentimente, care lăsaseră cu gura căscată critica și mișcaseră publicul. În orice caz, zece ani de atunci înainte, Păunescu a luat în mod constant loc între oficialitățile de pe Central, de fiecare dată toată tribuna întâi ridicându-se și întorcând capul după el. De la un meci la altul cu și mai mult interes, pentru că faima poetului, a gazetarului și mai apoi a șefului de cenaclu sporea amețitor.

Cu ASA Târgu Mureș, în meciul de inaugurare, Craiova a câștigat sănătos, 4-0. Primul gol pe Central l-a marcat un fotbalist neajuns printre cei celebri, Marian Popescu. A înscris, nu se putea altfel, și cel care avea să schimbe numele stadionului, Ion Oblemenco.

Anii au zburat, Păunescu a lăsat la un moment dat, în 1977, marea sa iubire, Știința, pentru Rapid, dar după doi ani s-a întors la Craiova lui. Știința tocmai trecuse de Leeds, Rapid se căznea fără spor să reintre în divizia A. Universitatea a ajuns cea mai tare și mai iubită echipă din România, Păunescu – cel mai cunoscut român în viață, după Nicolae și Elena Ceaușescu, și cel mai carismatic, după nimeni altcineva. Putea face absolut ce voia cu spectatorii Cenaclului Flacăra, care se călcau în picioare pentru un bilet.

La ce bun un trucaj prostesc?

Și a sosit momentul ca Adrian Păunescu să nu mai fie spectator pe Central, ci protagonist. Primul spectacol al Cenaclului pe stadionul craiovean a fost în 6 noiembrie 1982. Hm! Adrian a murit la 5 noiembrie 2010, așadar data de 6 noiembrie e prima pe care n-a mai apucat-o. A fost o zi aproape geroasă și un început de noapte geros de-a dreptul, pentru că spectaolele păunesciene țineau deseori șapte-opt ore, terceau de miezul nopții. Stadionul s-a umplut pe jumătate. Era enorm, pe așa frigăraie, să vină 15.000 de oameni, plătitori de bilet. 25 de lei intrarea, cum ar veni azi cam 12-15 lei.

La câteva zile după, revista Flacăra, condusă de cel care conducea și Cenaclul, a spus în cronică: la Craiova, pe Central, pe ger, 30.000 de spectatori! Și a publicat poza pe care o reproducem mai jos. Clic pe ea, vă rugăm, merită mărită, e gratis!

Cine cunoaște Centralul vede anomalia. O parte din poză e reală. Cealaltă e rod al muncii photoshopistului din redacția Flacăra, cu foarfeca. Omul a luat porțiuni de tribună pline și a acoperit cu ele peluza sudică, în care nu s-a aflat nimeni în realitate. A omis însă aspectul că pe stadion intră de regulă și niște fotbaliști, așa că le-a acoperit tunelul de intrare (și ieșire). Din 1967 și până azi, fotbaliștii au pășit din vestiare pe teren și înapoi prin tunelul amplasat între oficială și peluza sudică… Tunel neaflat deloc în poza trucată de Flacăra, care trebuia să prezinte tribunele pline-ochi.

La vremea aia, ce scria presa era literă de evanghelie. Păunescu s-a expus cu o minciună sfruntată fără să-i pese. Dintre cei 15.000 de oameni veniți la stadion, poate că 5.000 citeau Flacăra și sesizau măsluirea. Și ce-i păsa șefului de cenaclu și de revistă? Mai citeau două sau trei sute de mii care nu fuseseră pe Central, și ăia credeau: 30.000 de spectatori la Craiova, pe ditamai frigul!

Fără tupeul ăsta nemărginit de a nesocoti adevăruri evidente, Păunescu n-ar fi scris:

Chiar cei ce văd în negru și lucrurile bune

Nu pot să nege faptul, de cel mai mare preț,

Că însăși libertatea de a gândi și-a spune

Ne-a dat-o Ceaușescu, bărbatul îndrăzneț.

Și n-ar fi mătrășit vechiul cântec Treceți, batalioane române, Carpații!, susținând cu tărie că nicio bibliotecă sau fonotecă nu putea păstra mai bine decât memoria populară aceste versuri:

Vrem liniște-n țară și pace în lume,

Dar dac-ar veni vreun blestem,

Carpații și frații sări-vor ca unul

Urmând comandantul suprem.

Plesnind grangurii peceriști de sub cel mai sigur paravan

Păunescu a avut abilitatea să nu publice nicio odă închinată lui Ceaușescu într-un volum de autor. Cărțile acelea mari, negre, cu titluri cu litere de mână, pe care se băteau oamenii în librării. Foarte rar o făceau, că se dădeau pe sub mână, era lege. Odele acelea, nu multe (dintr-una am citat mai sus) au apărut în Flacăra și în antologia de lux Omagiu.

Pîunescu a recitat și folkiștii Cenaclului au cântat pe versuri ale sale care și emoționau, și puneau degetul pe rană. Iată, din Copii de țărani:

Eu știu câte lucruri în țară sunt gata
Și câte vor fi dacă suntem cuminți,
Dar una e dacă e director tata
Si alta e dacă-i țăran de la Vinț.

Eu însumi sunt, iată, un fel de director,
N-aveți nicio grijă că vă voi minți,
Am și eu copii, ce pot fi de bani-gata,
De toate le dau, pentru că-mi sunt copii.

Dar țara stă-n alții întâi, și pe urmă
În fiii aceștia de directorași;
Nu, satele noastre nu sunt trista turmă
Ce lâna și brânză trimite-n oraș.

De câte ori a recitat Activiștii de popor, autorul ei a subliniat că, în ciuda zvonurilor, poemul nu e interzis, deși l-ar vea unii interzis. Activiștii de popor îi face albie de porci pe politrucii care disprețuiesc oamenii simpli și, în loc să-i ajute când le cer audiențe, îi umilesc. Bun, și nu puteau grangurii din PCR să uneltească ei întru proscrierea poemului? Puteau doar până la strofa asta:

Și-așa cum spune Omul țării noastre

Lovind cumplit nemernicia lor,

Partidul e puternic în măsura

În care va servi acest popor.

Când tu îl citezi pe Ceaușescu și te raliezi gândirii sale novatoare, ce să mai facă nemernicii de activiștii? Spume, doar atât. În tăcere.

Fanii au existat înaintea termenului

Între înger și drac/ Trage omul sărac/ Înhămat la pământ, spune un cunoscut poem păunescian pus pe muzică de Mircea Vintilă. De-a stânga sau de-a dreapta sărmanului lucrător al gliei, când înger și când drac, s-a aflat un om putred de bogat: Adrian Păunescu. A crescut sute de oi și porci și a hrănit spiritual vreo două generații tinere. La un spectacol ținut undeva în județul Hunedoara, a descoperit o folkistă elevă de liceu. Imediat a luat-o cu Cenaclul în turneu, de n-a mai călcat fata pe la școală tot trimestrul întâi, și pe urmă a luat-o de soție. De Carmen Antal vorbim, killerița de pe șosea de mai târziu. Cu revista Flacăra s-a pus deseori de-a curmezișul autorităților obtuze, sărind în apărarea nedreptățiților. Cu Cenaclul a răspândit poezia de calitate. E adevărat, peste jumătate din ce se cânta sau recita era producția-i proprie. E la fel de adevărat, avea un succes uriaș. Când Păunescu făcea pe supăratul și părăsea scena, publicul nu putea fără el. Indiferent ce mare folkist evolua pe scenă, spectatorii scandau numele șefului. Cine spune că prin Cenaclul Flacăra Păunescu a făcut propagandă ceaușistă are o memorie scurtă rău. 10-15 minute din spectacol îi erau rezervate dictatorului. Rămâneau vreo șapte ore fără el. Cât era de mare și tare, pesemne că Păunescu nu putea altfel.

În dese perioade ale anului, Cenaclul făcea lungi turnee dând câte un spectacol zilnic, ba chiar două. La Gorunul lui Horea și la căminul cultural din Brad, bunăoară. Sau în sala sporturilor din Deva. Odată, o sală întreagă a cântat o piesă, La o cană cu vin, doar pe acordurile instrumentelor. Nu se prea folosea pe atunci termenul de fan, dar Cenaclul chiar a avut așa ceva. Măcar un milion, cifră neumflată, ca-n cazul publicului de pe Central. Știau traseul caravanei și mergeau în cel mai apropiat oraș, dacă pe la ei nu poposea. Șefului nu i-a trebuit facebook să comunice cu ei. A lansat moda bilețelelor din public. Le strângea, le citea și le răspundea oamenilor de pe scenă.

Cum a murit pentru prima oară

Pe Păunescu l-au răpus cu o armă a lui. Au fabricat o minciună și i-au pus-o în față. Umblă legenda că Elena Ceaușescu l-a lichidat, că pe ea o ignora cu odele. În vara lui 1985, spectacol pe stadionul din Ploiești. A izbucnit furtuna. Oamenii au dat buzna să iasă pe porți. Cică s-au strivit și câțiva au murit.

Realitatea n-a fost asta. Ca și cu unii morți ai Revolției din Timișoara, organele însărcinate să înăbușe Cenaclul au găsit la morgă niște morți neidentificați, în alte împrejurări morți. I i-au pus în cârcă lui Păunescu. N-a fost o acuzație publică, ci un șantaj: Gata cu Cenaclul, iar dacă faci garagață, îți deschidem dosar și te-am ars, avem probe. Și a fost gata cu Cenaclul Flacăra: 1973-1985.

Bancul bancurilor

Ziceam că poate om fi depistat noi această trăsătură definitorie pentru Păunescu, capacitatea să susțină fără a clipi că rața-mpunge, când ea măcăne și fuge. Ba să te mai și ia la bătaie dacă-l contrazici timid. Dar chiar acum, când am pomenit de pasărea măcănitoare, am avut parte de o asociație de idei. Nu, nu noi am descoperit mersul pe jos. Există un banc din anii 80, unul care ilustrează excepțional particularitatea păunesciană. Ceaușescu e la vânătoare. Ochește o rață, pac, pac, pac, consumă o mie de alice, dar rața nici pomeneală să pice din văzduh. Atunci, aflat în suita președintelui, Adrian intervine:

Priviți această rață ce moartă încă zboară!

Dar ce-o mai ține-n aer? Iubirea ei de țară!

Ea duce pacea-n lume și-al țării bun renume,

Trăiască tricolorul, trăiască vânătorul!