Vreme de o oră pe an, chivernisim din resursele energetice ale Terrei stingând lumina. Când omenirea o să se ducă dracului cu totul, o să putem constata, doar că n-o să mai aibă cine, că durata de viață a rasei umane n-a reprezentat, proporțional cu vârsta planetei, nici măcar cât o oră dintr-un an. Frecția asta la piciorul de lemn al speciei omenești mi-a amintit o altă plănuită stingere a luminii.
De la o vârstă, păstrezi mult mai solid în memorie faptele de mult petrecute decât pe cele recente. Eu scriu asta duminică; sâmbătă, parcă de la 20.30, a fost Ora Pământului. Habar nu mai am cum am petrecut ora asta. Știu, în schimb, cum a fost în decembrie 1989 cu un apel la comutarea întrerupătorului în poziția închis.
În 17 decembrie 1989, la Timișoara, armata a început să tragă în civilii care scandau lozinci antiprezidențiale. Românii consumau mult curent ascultând Europa Liberă (dar mai sigur era să aibă-n aparate și baterii electrice). Și Europa Liberă a lansat un apel: ca într-o anumită zi și la o anumită oră, seara, populația României să stingă lumina acasă. Astfel, românii își vor dovedi unii altora că sunt solidari cu demonstranții timișoreni și vor prinde curaj să participe și ei la mitinguri neautorizate.
„Tu stingi lumina?“ își întrebau oamenii în șoaptă colegii și cunoscuții. Bineînțeles că teama îi rodea. Dacă, pe câteva blocuri, e repartizat câte un securist care notează ferestrele care devin neguroase? O altă teorie era că regimul comunist va contracara acțiunea tăind curentul mai devreme de ora stabilită. Ca locatar anticeaușist, îți rămânea doar să stingi ostentativ opaițul. Măsura asta a întreprinderii electrice ar fi fost însă delicată, putea naște interpretarea că urmează propunerea Europei Libere…
În anii 80, Ceaușescu făcea mari economii la curent, doar că neanunțate, spre deosebire de Ora Pământului de acum. Se tăia lumina intempestiv și pana putea să țină zece minute sau două ore. Fraieri au fost hoții din comunism dacă nu s-au specializat în furturi pe întuneric. Ocheau marfa și nu le trebuia decât răbdare. Și ceva iuțeală de mână, fiindcă vânzătorii aveau feștila pe tarabă. Într-o clasă de elevi, la o teză, stinsul luminii avea o componentă bună și una rea. Partea bună: nu te vedea proful dacă te puneai pe copiat. Partea proastă: nici tu nu vedeai să copiezi.
În acel decembrie 1989, așteptam eu surescitat ziua și ora stabilite de Europa Liberă. Nu știam dacă voi avea îndrăzneala să mă raliez urzelii. În 22 decembrie, televiziunea a bulversat economia ceaușistă, acordându-le ecranul, la o oră la care n-ar fi trebuit să difuzeze nimic, lui Dinescu, Caramitru, Iliescu. Programul normal era ăsta:
Dinescu, Caramitru, Iliescu m-au salvat de la proba lașității. Niciun român n-a mai avut de stins niciun bec, fiindcă demonstarția de solidaritate era stabilită pentru 22 decembrie, seara. Dictatorul își luase tălpășița până-n prânz. Altminteri, remarcați demersul neecologic al Europei Libere, pe dos față de al Orei Pământului. Stingerea becurilor din urmă cu un sfert de secol își propunea să alunge de la putere un om care, între altele, nu-și lăsa supușii să consume cât curent electric poftesc.
