E greu de crezut că există români alfabetizaţi care încă n-au auzit de poezia Gwyneth Paltrow şi cu mine a Cătălinei Stanislav. De fapt, nici nu-i necesar să ştii carte ca să afli despre ce-i vorba: opera circulă, de la ultima celebrare a lui Eminescu, în lectura autoarei. Pentru orice eventualitate, o găsiţi mai jos.
Şi, până să ajungeţi la poemul nostru de şi mai jos, n-ar strica să vă aruncaţi un ochi şi pe Luceafărul de Mihai Eminescu, chit că nicicând n-a iscat atâta zarvă precum Gwyneth Paltrow şi cu mine.
Pe lângă fata fără soţ
Povestea spune că-ntr-un burg
Tihnit din miez de ţară
Grămezi de ochi din cap se scurg
Dup-o domniţă rară.
Se bulucesc atâţi băieţi
Să-i intre pe sub piele
Că-i cum e trufa-ntre bureţi
Şi rocku-ntre manele.
Păşi ea-n pub cu mult elan
Să ia ceva să soarbă
Şi fiindc-avea cuprinsă-n plan
O întâlnire oarbă.
Domniţa porunci în bar:
– Un Heineken la doză!
Nu, mulţumesc, nu-mi da pahar,
Să nu iau candidoză.
Şi hop şi junele-n în salon,
Într-o jiletcă neagră.
Părea a fi Alain Delon
Pe când avea peleagră.
Cum Cătălina-l dibui,
Îşi zise cu durere:
„Te ţii, fetiţo, de prostii:
De-a-n pulea, vii la bere!”
– Din tura mea ieşii cu greu
Să cat a tale graţii;
De-ai şti ce bou e şeful meu,
Muncim ca disperaţii.
Am stat azi-noapte de tâmpit
Trebăluind întruna,
Decât o oră am dormit…
– Corect e „numai una”.
– Pe partea asta nu insist.
Au nu-nţelegi, surată,
Cum că eu sunt computerist,
Şi tu eşti literată?
Chemă garsonul Cătălin
Izbind cu pumnu-n masă:
– Ne împle cupele cu vin!
Şi-o pizza unsuroasă!
Miroase-a fumuri cânepii.
Afară toarnă ploaie.
La altă masă, doi copii
Discută: – Ce zici, coaie?
Din locu-i rezervat în pub
El se zgâia la fată
C-o mână strânsă pe prohab.
Şi se porni deodată:
– Ne paşte, dragă, înc-un an
De boli şi carantină
Şi toată lumea în Auchan
Ia baxuri de făină.
Că, vezi, românu-i cam neghiob:
Ce, n-are voie Klaus
Să meargă-n munţi la schi sau bob?
I-i sete de repaus.
– Amice, nu fi nătărău,
Ia-n pula mea şi gustă,
Sau ţi-e că ţi se umflă rău
Burtica de mangustă?
– Nu ţiu nici foamea să-mi alin
Şi nici să sorb toţi stropii.
– Dar ce vrei, măre Cătălin?
Ia du-te-n pizda mă-tii!
– Ce voi? Să bei în ritm alert,
Ca-n consecinţă, după
Ce mergi la budă, să-ţi deşert
O poţiune-n cupă.
– Ah, vrei să fuţi, puteam să jur!
M-ai fute chiar acuş, mă,
Doar că tu pleci la mă-ta-n cur,
Iar eu – în altă crâşmă.
Şi se tot duce… S-a tot dus.
Topi vreo patru halbe
Şi toate cele de mai sus
Le puse-n versuri albe.
• • •
Trecu o zi, trecură trei,
Trecură în neştire
Şi barzii ţării, între ei,
Se întrecură-n lire.
Într-un ţinut îndepărtat,
Unde sfârşeşte harta,
Un domn rotund şi pomădat
Îşi plânge singur soarta.
În miezul zilei, răbufni
Cu voce sugrumată:
– Maestrul de ceremonii
Să vie deîndată!
Tot gâfâind, îi zise rar:
– ‘Tu-i ceapa mă-sii, frate,
Vă geme cercul literar
De capete pătrate.
Eu nu ştiu cum să mai slăvesc
Poetul nepereche,
Şi voi trântiţi un show grotesc
C-o damă-ntr-o ureche.
Tu vrei poetă s-o socoţi,
S-o numeri între genii?
E plin pământul, bă, de hoţi
Care vânează premii…
Năpraznic, domnul cel sus-pus
Îi dete-n cap să-l spargă
Cu leviera. Şi fu dus
În astă lume largă.
Când îl găsiră pe covor
Bătuse ceasul zece.
Şi, nefiind nemuritor,
Era maestrul rece.
• Şerban Comănescu
