Țara în sărbătoare
Clasa muncitoare a scumpei noastre patrii, România capitalistă a anului de grație 2025, sărbătorește munca prin tradiționala minivacanță de 1 Mai. Stațiunile de la munte și de la mare de pe plaiurile mioritice sunt pline ochi de muncitorimea română. Țara în sărbătoare!
Activiștii Partidului, aflați în plină campanie electorală, nu au însă liniște. Datoria îi cheamă la munca cu omul, să convingă alegătorii de minunatele perspective de dezvoltare social-economică, de viață mai bună pe care candidatul/candidata Partidului le promite muncitorimii române.
La ceas de veselă sărbătoare muncitorească, redacția publicației noastre profită de atmosfera de speranță înecată în mici și bere, și vă propune să evocăm împreună figura unei femei politician, o doamnă plină de energie în slujirea Partidului, cu o putere organizatorică de netăgăduit prin care a câștigat importante lupte electorale, o femeie extraordinar de dinamică și capabilă să se adapteze oricărui context politic, o figură excepțională care și-a asumat să sacrifice totul, inclusiv propriul soț, pe altarul Partidului.
Însă înainte să trecem la poveste, suntem obligați să vă dezamăgim și să vă spunem că această legendară femeie nu este femeia la care poate v-ați gândit, citind frumoasa descriere. Nu e… pentru că amazoana despre care vă vom povesti e cam moartă și intrată în Istorie (defel onorabil) de vreo 65 de ani.
Așa că orice asemănare cu persoanaje din realitatea imediată este pur întâmplătoare și absolut nefericită.
Ana Pauker – nepoata de rabin transformată în militantă de elită a mișcării comuniste
Wikipedia ne spune că „Ana Pauker (născută sub numele de Hana Rabinsohn la 13 decembrie 1893, în localitatea Codăești-Vaslui și decedată în 3 iunie 1960, la București) a fost o militantă și politiciană comunistă româncă, evreică de origine”.
În mod tragic și am putea spune, un pic sinistru, Ana Pauker deschide șirul de femei născute în România care au emancipat „sexul slab” prin implicarea activă în politică și prin ocuparea de funcții politice înalte. Comunista stalinistă Ana Pauker este prima femeie din România (și se pare că și din lume) care a deținut funcțiile politice de vicepremier și de ministru de externe. După dispariția Anei Pauker, următoarea femeie care a deținut o funcție politică înaltă în România a fost o altă sinistră, Elena Ceaușescu, numită în 1980, prin voința soțului, dictatorul Nicolae Ceaușescu, în funcția de prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștri.
În familia Anei Pauker, religia a avut un rol important, deși din faptele politice comise de Ana Pauker, rezultă limpede că înalta morală a religiei mozaice nu a avut vreo influență asupra amazoanei staliniste. Consemnăm că bunicul ei a fost rabin, iar tatăl ei a fost „haham” (expert în Tora și responsabil cu sacrificarea vitelor și păsărilor conform prescripțiilor iudaice).
Educația Anei Pauker a fost făcută pe bucăți. A studiat Medicina la Geneva (aproximativ un an, în 1918-1919), dar a abandonat. Peste ani, prin grija bolșevicilor, Ana urmează Facultatea de Medicină de la Moscova. Ulterior își completează studiile urmând cursurile Școlii Leniniste de 3 ani a Cominternului din Moscova (între anii 1928-1930). Din toată activitatea profesională a stalinistei Ana Pauker se înțelege că din aceste studii i-au fost folositoare cursurile de ideologie și propagandă comunistă…
Începând cu anul 1915, Ana Pauker devine militant socialist, fiind influențată în această decizie de iubitul ei din tinerețe, Heinrich Sternberg. Acesta va urca în ierarhia mișcării muncitorești controlate de Moscova și va ocupa funcția de membru al MOPR (Международная организация помощи революциoнepaм – Organizația Internațională pentru Ajutorarea Revoluționarilor, cunoscută și sub denumirea de „Ajutorul Roșu Internațional”), supervizor al Secției pentru România din cadrul MOPR și delegatul care se ocupa oficial de negocierile cu Siguranța din România pentru a obține liberarea comuniștilor arestați.
Aflată în Franța, Ana Pauker îl cunoaște pe Marcel Pauker (membru într-o influentă familie de ziariști și avocați de stânga) și se căsătorește cu el. Prin Marcel Pauker, ea intră în mișcarea comunistă și este racolată ca agent sovietic de Moscova. După 1922, Ana Pauker devine instructoare a Cominternului și primește misiunea de a se implica în mișcarea comunsită din Balcani.
Ana Pauker își începe drumul către vârfurile puterii bolșevice și implicit, către prăbușirea în iad.
Activitatea politică anti-românească a stalinistei Ana Pauker
În România, Ana Pauker a fost arestată de mai multe ori pentru activitate politică îndreptată împotriva siguranței și ordinii de drept din statul român.
În epocă, Ana milita (ca membră a Partidului Comunist din România) pentru dezmembrarea României, prin înființarea unui nou stat pe teritoriul Basarabiei, precum și pentru declanșarea unei revoluții bolșevice în țară.
Ana Pauker lansează „lupta revoluționară” de la nivelul unor funcții de răspundere deținute în Partidul Comunist din România (aflat în ilegalitate). Este arestată în 1935 și este judecată într-un lot din care făceau parte alți activiști comuniști (Alexandru Moghioroș, Șmil Marcovici, Alexandru Drăghici etc.). Ana este condamnată la alți 10 ani de închisoare, însă în mai 1941 este lăsată să plece în URSS, la schimb cu un politician român („Moș” Ion Codreanu, fost membru al Sfatului Țării Basarabiei care votase unirea cu România) arestat de sovietici după anexarea de către URSS a Basarabiei.
Ana Pauker rămâne loială lui Stalin, deși propriul ei soț, Marcel Pauker, fusese arestat, judecat și executat prin împușcare în timpul Marii Epurări organizată de Stalin, în 1938.
În Raportul Tismăneanu se precizează: „Ana Pauker s-a abţinut să-şi exprime orice îndoieli cu privire la procesele de la Moscova şi la Marea Epurare, chiar şi atunci când propriul ei soţ, Marcel Pauker (Luximin), a fost împuşcat ca un „inamic al poporului”. Toate sursele converg în a indica susţinerea totală a Anei Pauker pentru vânătoarea de vrăjitoare organizată de Stalin împotriva comuniştilor străini, inclusiv a elitei PCR.”
La Moscova, Ana Pauker devine liderul grupului de comuniști români exilați, ulterior supranumit „fracțiunea moscovită” în interiorul Partidului Comunist din România. Ana s-a implicat activ și a avut o contribuție majoră în constituirea Diviziei „Tudor Vladimirescu”, formată din militari români trădători recrutați din rândul prizonierilor de război. Ana Pauker s-a ocupat de coordonarea activităților de „reeducare” a militarilor români și de transformare a acestora în executanți loiali ai ordinelor lui Stalin.
La 16 septembrie 1944 Ana Pauker se întoarce în România cu Armata Roșie și începe activitatea de instaurare a dictaturii comuniste și de stalinizare a țării noastre.
„Stalin în fustă” ajută activ la instaurarea dictaturii comuniste în România
Ana Pauker a fost o militantă loială și fanatică a Moscovei bolșevice. „Dumnezeul” ei a fost dictatorul URSS-ului, criminalul Iosif Vissarionovici Stalin. Atât de mare a fost aderența Anei Pauker la metodele staliniste, încât a fost poreclită „Stalin în fustă”.
Raportul Tismăneanu arată că „la Moscova, Ana Pauker a ajuns să facă parte din aristocraţia Cominternului şi şi-a făcut contacte importante printre demnitarii sovietici. În calitate de membru al Comitetului Executiv al Cominternului, ea conducea Biroul Extern al PCR şi elabora strategia partidului de preluare a puterii în România, împreună cu Vasile Luca, Petre Borilă, Valter Roman, Dumitru Petrescu, Gheorghe Stoica şi Leonte Răutu, pentru a menţiona numai câţiva dintre colegii ei „moscoviţi”.
În România ocupată de Armata Sovietică, Ana Pauker este aleasă Secretar al CC al PCR și se implică în organizarea guvernului „de largă concentrare democratică”, controlat de comuniști și prezidat de dr. Petru Groza (1945-1947).
În noiembrie 1947, Ana Pauker este numită ministru de externe și viceprim-ministru. Din această importantă poziție politică, Ana a semnat documentul prin care România a acceptat cedarea către URSS a Insulei Șerpilor.
În Raportul Tismăneanu se consemnează că „pentru Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Emil Bodnăraş, Vasile Luca şi Lucreţiu Pătrăşcanu, stalinizarea României reprezenta o sarcină urgentă. (…) Datorită prezenţei sovietice, PCR a putut obţine în cadrul coaliţiei guvernamentale o superioritate politică pe care altfel nu ar fi dobândit-o prin forţe proprii. (…) Obiectivul PCR a fost câştigarea controlului asupra ministerelor cheie şi impunerea comuniştilor la conducerea departamentelor importante atât în privinţa efortului de război, cât şi în privinţa controlului administrativ şi economic asupra ţării. Provocările, demonizarea adversarilor şi ademenirea muncitorilor industriali s-au numărat printre mijloacele folosite de comunişti pentru a-şi atinge scopurile stabilite în permanenţă împreună cu emisarii sovietici.”
Ana Pauker contribuie major la transformarea României într-o republică stalinistă și totodată, la așezarea țării în rândul statelor controlate de URSS. În funcția de ministru de externe, Ana a sabotat permanent relații externe ale României cu statele democratice occidentale și a aliniat politica externă a țării intereselor URSS. În plan intern, Ana Pauker a inițiat, susținut și implementat, ca viceprim-ministru, măsuri de comunizare a agriculturii (deși cu o anumită prudență pentru a evita o eventuală răscoală țărănească), de naționalizare a principalelor ramuri ale economiei, precum și de distrugere a oricărei opoziții democratice anti-comuniste.
În Raportul Tismăneanu, se explică mesajul pe care-l transmitea către mase un faimos slogan al vremii:
„Ordinea numelor conducătorilor partidului nu era întâmplătoare. Se crease imaginea că exista o distribuţie a responsabilităţilor între cei patru lideri, toţi patru fiind secretari ai Comitetului Central al PCR şi devotaţi Uniunii Sovietice şi lui Stalin însuşi. Gheorghiu-Dej, ca secretar general al PCR, deţinea controlul asupra aparatului de partid. Ana Pauker şi Vasile Luca controlau Ministerul Afacerilor Externe şi, respectiv, Ministerul Finanţelor. Teohari Georgescu, care, deşi fusese un membru al nucleului din închisori, îi era devotat Anei Pauker, conducea Ministerul de Interne.”
Ana Pauker conducea unul dintre cele trei centre de putere din PCR, anume cel format din activiștii Biroului pentru emigranţii români de la Moscova organizat de Stalin pentru a controla și coordona activitatea liderilor comuniști români refugiați în URSS. Celelalte două centre de putere erau „Comitetul Central din ilegalitate” (condus de Ştefan Foriş și în care se evidenția ca membru de marcă Lucrețiu Pătrășcanu, executat ulterior pentru declarații făcute în sprijinul unui comunism național/ist românesc) și „Centrul din închisori” (condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej, grupare care a reușit, într-un final, să acapareze puterea în Partid și stat).
Raportul Tismăneanu notează că „între 1922, când a fost aleasă pentru prima oară în Comitetul Central, şi 1952, când a fost expulzată de Gheorghiu-Dej, care a acuzat-o simultan de deviaţionism de „dreapta” şi de „stânga”, Ana Pauker a fost o figură importantă a comunismului românesc. Autoritatea Anei Pauker îşi avea originea în contactele ei cu cartierul general al Cominternului, unde era percepută ca o stalinistă inflexibilă, în care se putea avea încredere. În interiorul PCR, autoritatea Anei Pauker a fost sporită de comportamentul ei din timpul procesului de la Craiova, din 1936, căruia i s-a făcut o publicitate intensă în mijloacele de informare antifasciste naţionale şi internaţionale. În perioada în care a stat în închisoare (până în 1940, când a fost eliberată de guvernul român în schimbul unui politician basarabean ţinut prizonier de către regimul sovietic şi a putut pleca, în felul acesta, la Moscova), Ana Pauker a fost unul dintre liderii mişcării comuniste din închisori (Mislea şi Dumbrăveni).”
Decăderea Anei Pauker – rezultatul luptei dintre naționalist-comuniștii români și comuniștii internaționaliști staliniști „alogeni”
Inevitabil, între centrele de putere din interiorul PCR s-a declanșat lupta pentru supremație. Principalele tabere implicate în conflict (care nu a fost unul politic, întemeiat pe aderența la anumite valori ideologice, ci doar o luptă disperată pentru acapararea puterii și păstrarea privilegiilor specifice castei conducătoare a partidului) au fost gruparea condusă de comunistul naționalist român Gheorghe Gheorgiu-Dej și gruparea condusă de comunista internaționalistă stalinistă evreică Ana Pauker.
Despre Gheorghe Gheorghiu-Dej, Raportul Tismăneanu notează că acesta „s-a născut la Bîrlad în 1901 și fusese muncitor feroviar, iniţial atras de mişcarea socialistă. Abia în 1932, sau chiar în 1933, a devenit membru al PCR. A jucat un rol important, deşi nu decisiv, în greva din februarie 1933 de la atelierele de reparaţii feroviare Griviţa din Bucureşti. După ce a fost condamnat la zece ani de închisoare în aşa-zisul proces al muncitorilor ceferişti, în care au fost condamnaţi şi Constantin Doncea, Dumitru Petrescu, Gheorghe Vasilichi şi Chivu Stoica, Gheorghiu-Dej a fost ales în comitetul central al PCR, pe când se afla în închisoarea de la Doftana.
În această poziţie, singurul său rival din punct de vedere etnic şi al originii sociale era Ilie Pintilie, de asemenea muncitor feroviar. Spre deosebire de ceilalţi lideri est-europeni ai vremii (precum Walter Ulbricht în Germania de Est, Klement Gottwald în Cehoslovacia, Boleslaw Bierut în Polonia, Vîlko Cervenkov în Bulgaria şi Iosip Broz Tito în Iugoslavia) şi de alţi comunişti români (precum Constantin Pîrvulescu, Iosif Chişinevschi, Petre Borilă şi Gheorghe Stoica), Gheorghiu-Dej nu a studiat niciodată la şcoala leninistă a Cominternului.
El a învăţat limba rusă şi şi-a însuşit ideologia stalinistă în forma în care era prezentată în Problemele leninismului şi în Cursul scurt de istorie a Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice, în timp ce se afla în închisoare. Profesorii săi au fost agenţii sovietici închişi în România, precum Simion Zeiger, un inginer comunist, care a devenit unul dintre principalii săi colaboratori după 1944. Spre deosebire de Petrescu, Doncea şi Vasilichi, Gheorghiu-Dej nu a fost ajutat să evadeze din închisoarea Doftana de către aparatul comunist din ilegalitate şi, din acest motiv, a avut resentimente faţă de aceşti membri ai PCR, mai norocoşi şi mai importanţi în ochii Cominternului.”
Deși semi-analfabet (studiile lui se limitau la absolvirea a 8 clase la actuala Școală Gimnazială „Ștefan Luchian” din Moinești, Bacău), Gheorghe Gheorghiu-Dej a dat dovadă de o cinică viclenie în luptele pentru putere și de o inteligență nativă pe care a subordonat-o dorinței lui nestăvilite de putere.
Autodidact în cele ale boșevismului leninist și stalinist, el s-a folosit de ideologia marxistă și de partidul comunist pentru a dobândi puteri nelimitate în aparatul de partid și de stat, devenind în cele din urmă dictator comunist al României.
Despre luptele dintre Dej și Pauker, Raportul Tismăneanu consemnează: „Epurarea grupului Pauker-Luca-Georgescu a fost pregătită cu minuţiozitate şi înfăptuită pas cu pas. Prestigiul politic al Anei Pauker se diminuase ca urmare a campaniei de „verificare” a tuturor membrilor de partid, în urma căreia aproximativ 190 000 de „elemente exploatatoare şi ostile” au fost date afară – cam 20% din total – cu ocazia plenarei din 23-24 ianuarie 1950. Comunicatul oficial al acestei şedinte şi revista Cominformului, „Pentru pace trainică, pentru democraţie populară”, au subliniat erorile comise în politica de recrutare a noilor membri în 1945-1946, atunci când Ana Pauker şi Miron Constantinescu fuseseră responsabili pentru ceea ce în jargon marxist-leninist se chema „edificarea partidului.” În acelaşi timp, epurările masive care au avut loc în Comitetul Democratic Evreiesc şi în Comitetul Maghiar (fronturi comuniste ale etnicilor evrei şi maghiari din România) sugerează aceeaşi politică de subminare a liderilor „moscoviţi”.
Astfel, internaţionalismul perioadei cominterniste a fost treptat înlocuit de o atitudine cinică, pragmatică, cosmetizată cu motive naţionaliste, chiar xenofobe. Gheorghiu-Dej şi acoliţii săi au speculat antisemitismul lui Stalin şi nu au ezitat să joace aceeaşi carte. Miza era puterea absolută, iar evreitatea rivalilor reprezenta un argument care putea fi folosit în faţa dictatorului sovietic. (…) Gheorghiu-Dej nu a făcut nici un pas fără să se consulte cu consilierii sovietici, care doreau o epurare în România în conformitate cu scenariul procesului Slánský din Cehoslovacia lui Gottwald.
Primul dintre „deviaţionişti” care a fost lovit de valul epurării a fost Vasile Luca. La întrunirea Biroului Politic din 19 februarie 1952, Miron Constantinescu a prezentat un raport care îl acuza pe Luca şi pe colaboratorii săi din Ministerul de Finanţe şi de la Banca Naţională de activitate duşmănoasă şi de sabotaj. (…) Ana Pauker şi Teohari Georgescu, care au încercat să-l apere pe Luca, au fost acuzaţi de „împăciuitorism”. Pe 8 martie 1952, Luca a fost demis de la Ministerul Finanţelor şi înlocuit cu Dumitru Petrescu. (…) Gheorghiu-Dej, Miron Constantinescu, Iosif Chişinevschi şi Gheorghe Apostol au mers la Moscova pentru a discuta cu Stalin şi cu Molotov. Delegaţia română a explicat că a fost descoperită o deviaţie de dreapta la vârful PMR şi că o comisie investiga greşelile celor acuzaţi. (…)
Plenara din 26-27 mai 1952, în cadrul căreia „grupul Luca-Pauker-Georgescu” a fost desfiinţat în bloc, a reprezentat un moment de vârf al luptei pentru putere în PMR. Luca a fost acuzat de atitudine antipartinică şi antistatală în pregătirea şi punerea în aplicare a reformei monetare, precum şi de promovarea unei linii antileniniste, contrare intereselor clasei muncitoare şi ţărănimii, în prinvinţa cooperativizării. Alexandru Moghioroş a cerut demiterea sa din toate funcţiile şi „verificarea” de către Comisia de Control a partidului92. Înţelegând care îi va fi soarta, Luca a leşinat în mijlocul şedinţei. (…)
Ana Pauker a fost demisă din Biroul Politic şi din Secretariat ca făcându-se vinovată de tolerarea şi chiar încurajarea deviaţiei lui Luca şi Georgescu. Comunicatul plenarei o condamna pentru faptul că a permis elementelor compromise politic, precum foştii legionari, să intre în partid, iar sioniştilor să emigreze în Israel. A fost acuzată simultan de „deviaţie de dreapta” şi de deviaţie de stânga”, pentru că, pe de-o parte, neglijase înfiinţarea cooperativelor şi îi tolerase pe chiaburi, iar, pe de altă parte, încălcase principiul aderării libere a ţăranilor la fermele colective. Cei trei „deviaţionişti” au fost găsiţi vinovaţi de eşecul politicii economice a Românei, conform unui vechi obicei de a pune erorile politice pe seama facţiunii învinse. (…)
Epurarea din mai-iunie 1952 a „facţiunii Pauker-Luca-Georgescu” a fost prima încercare a elitei naţional-staliniste de a obţine coeziunea prin eliminarea facţiunii sprijinite de Moscova şi conduse de Ana Pauker şi Vasile Luca. Consilierii sovietici au jucat un rol esenţial în pregătirea a ceea ce s-a dovedit în final a fi o lovitură intrapartinică104. Eliminarea grupului Pauker-Luca nu a prevestit apariţia comunismului naţional, ci a reprezentat încercarea victorioasă a lui Gheorghiu-Dej şi a facţiunii sale de a se folosi de obsesiile lui Stalin pentru a-şi consolida poziţia în aparatul PCR.”
Ana Pauker – final mizerabil de viață, în uitare, batjocură și la marginea sărăciei
După ce a pierdut puterea în Partidul Comunist, Ana Pauker se pierde în anonimat. Toate referirile la activitatea ei politică sunt eliminate de cenzură din istoria oficială, Ana fiind izolată și părăsită de foștii prieteni și tovarăși de luptă revoluționară. Lovitura supremă și răzbunarea finală a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej este excluderea Anei Pauker din Partid – templul pe care Ana îl slujise cu toată ființa ei și îi dedicase întreaga viață.
În Raportul Tismăneanu se spune că „Pauker a avut o existenţă marginală, sub permanentă supraveghere, în Bucureşti. După februarie 1954, i s-a îngăduit să locuiască împreună cu familia ei şi să-şi câştige existenţa făcând traduceri din limba rusă pentru Editura Politică, editura oficială a partidului. În urma investigaţiilor, a fost exclusă din partid pe 11 mai 1954. Până la moartea ei în 1960, a fost periodic atacată de lideri de partid şi de propagandişti şi nu a mai fost reprimită în partid.”
Ana Pauker este reabilitată de dictatorul comunist Nicolae Ceaușescu, după 1965. Urna de cenușă a Anei Pauker a fost depusă la așa-zisul „Monument al eroilor luptei pentru libertatea poporului și a patriei, pentru socialism” (Mausoleul din Parcul Carol I din București). După dezafectarea mausoleului, în 1991, cenușa Anei Pauker a fost luată de familie și dusă în Israel.
Așa se încheie prezența demonică în România a Anei Pauker, supranumită cândva „Stalin în fustă”.
O atenționare pentru „amazoanele” din vremurile noastre
Istoria activității politice a Anei Pauker este o lecție de morală, ne învață că lipsa de scrupule, cinismul, disponibilitatea de a accepta compromisuri împinsă până la complicitatea în comiterea de trădări și crime împotriva națiunii pe care o conduci, nu au salvat și nu vor salva vreodată un politician. Mai devreme sau mai târziu, toate se plătesc.
Așa că doamnele din viața politică românească actuală care au astfel de apucături ar face bine să se cumințească și să mediteze la felul în care Dumnezeu face dreptate.
Da, poate că azi ești puternică, dragă doamnă politician, controlezi destinele unei comunități, ale unei țări, decizi discreționar cine să stea la masa bucatelor smulse din resursele țării, ești venerată de sclavii Partidului. Da, poate că azi simți că ești invincibilă… însă nu uita, toate se plătesc.
Acestea fiind spuse, declarăm închisă ședința festivă dedicată lui Unu Mai Muncitoresc! Trăiască clasa muncitoare cu mici și bere și burțile la soare!
