Autor: Cristian Voicu
Hotărât să pună capăt (pe mandatul d-sale şi odată pentru totdeauna, nota bene) dezmăţului de la începutul fiecărei toamne practicat de edituri cu manualele alternative şi auxiliarele la manuale care îi mulge de bani fără milă pe bieţii părinţi, diriguitorul Educaţiei, ministrul Liviu Pop a anunţat că va trece la măsuri radicale. Concret, va prezenta în guvern proiectul Legii Manualului Şcolar. Filosofia acestei legi se învârte în jurul unui concept (de dânsul inventat ?), acela de manual şcolar de bază, instrument de interes public şi, pesemne, singurul pentru care onor ministerul de resort va asigura gratuitatea pentru populaţia şcolară a ţării. Pentru a nu fi calificat drept utilizator de ochelari de cal, proiectul menţionează mai la vale că în afara manualelor zise de bază, se mai pot utiliza şi alte manuale, dar respectându-se prevederile şi spiritul acestei viitoarei legi.
Iar regimul manualelor şcolare, altele decât cele calificate ca fiind de bază, se reglementează prin metodologie elaborată de Ministerul Educaţiei Naţionale. În procesul instructiv-educativ pot fi utilizate şi manual alternative la manualul şcolar de bază, aprobate în baza prevederilor. Bun (să zicem) până aici. Dar dacă toate manualele utilizate, fie ele zise de bază sau zise alternative, vor fi aprobate de minister, atunci toate manualele vor fi egale, iar imediat după aceea manualele zise de bază vor deveni mai egale decât celelalte, ca în Ferma animalelor ? Încep să mă limpezesc. Doar manualele devenite de bază vor căpăta finanţare de la buget. Cine doreşte manuale alternative, n-are decât să scoată bănuţii din teşchereaua proprie ca să le finanţeze, aceste manuale fiind, care vasăzică, în spiritual sus-menţionatului proiect, un lux !
Cred că este clar. Povestea cu ochelarii de cal, dacă nu ar fi vorba de rea-voinţă din capul locului, începe să se adeverească. Păi crede d-l ministru că un singur tip de manual, fie el catergorisit ca de bază, poate satisface întreaga gamă de situaţii, particularităţi, cutume etc. care caracterizează profilul educaţional al unei comunităţi ? Sau plasăm in corpore respectiva comunitate într-un fel de pat al lui Procust sui-generis ? Este de domeniul notorietăţii că un singur manual nu are cum să acopere diversele aspiraţii de învăţare şi aşteptări ale beneficiarilor actului educaţional. Cine crede că toată această multitudine de situaţii poate fi acoperită cu un singur manual, fie el numit cel de bază, se înscrie drept un mare farseur, ca să ne exprimăm eufemistic. În final, totul devine o batere de câmpi.
Să exemplificăm. Ministerul Educaţiei Naţionale achiziţionează conceptul şi conţinutul manualului şcolar de bază de la autori. Drepturile de proprietate intelectuală vor fi cesionate exclusiv, pe perioadă nedeterminată, către Ministerul Educaţiei Naţionale. Să presupunem că Legea dreptului de autor permite un astfel de aranjament, dar nu văd logic, în perspectivă, prea mulţi autori înghesuindu-se cu stranie generozitate să-şi cesioneze drepturile de proprietate, pe durata nedeterminată, unui minister, fie el şi al Educaţiei Naţionale. Chiar şi până acum, evaluarea şi aprobarea manualelor şcolare se făcea tot în cadrul Ministerului Educaţiei.
Ce a ieşit, am văzut în cazul cu manualele de clasa a V-a. De ce am fi convinşi că în viitor va fi altfel ? În plus, şcolile nu vor avea de unde să aleagă un manual, pe banii bugetului, altul decât manualul de bază. Care poate fi de la fel de proastă calitate precum cele mai sus menţionate. În concluzie, actuala guvernare şi ministrul Liviu Pop doresc să monopolizeze elaborarea şi editarea manualelor şcolare, sub pretextul absenţei fondurilor necesare achiziţionării lor. Ar putea fi acesta un argument valid ? În orice societate liberă. doar competiţia generează calitate, monopolul de stat este premisa certă a proastei calităţi. Repetăm că un singur manual nu poate asigura diversitatea împrejurărilor şi situaţiilor în care se derulează procesele educaţionale
Profesorii rămân fără libertatea de a alege acele manuale şi materiale care se potrivesc caracteristicilor comunităţilor în care lucrează. Devine deci este clar pentru toată lumea care este raţiunea demersului. Dacă vă mai aduceţi aminte, acum nişte ani se tot agitau aleşii din Parlament să elaboreze o Lege a presei. Ce ieşise din respectivul proiect era o culegere de situaţii (multe) în care jurnaliştilor li se putea pune legal botniţă, iar instituţiile de presă insuficient de cuminţi puteau fi târâte prin instanţe până se cuminţeau sau dădeau faliment. Unde mai pui că un procentaj de n% (nu are importanţă cuantumul) din informaţii trebuiau să fie ştiri pozitive (plăcute, mă rog frumos). Ei, acum, la nişte ani distanţă, vedeţi cum vine de se brodeşte treaba ? Nimic nu e întâmplător sub soare.
