„Vidul de putere“ era o sintagmă la modă imediat după 22 decembrie 1989, numai Ion Iliescu a rostit-o de două mii de ori, după ce tocmai umpluse vidul cu pricina. Într-o Craiovă lipsită de politicieni, trebuia să preia cineva puterea după izbânda Revoluţiei. Iar primele structuri de conducere municipală şi judeţeană au conţinut dezechilibrant de mulţi oameni din mediul actoricesc.
Când craionevii mâncau porcul printre împuşcături, de Crăciun, a luat fiinţă în mod provizoriu Consiliul Municipal al FSN. Alături de persoane la vremea aia mai puţin sau deloc cunoscute, precum Oliviu Gherman şi Nicoleta Miulescu, din organismul de conducere făceau parte actorii Nataşa Raab şi Mircea Cornişteanu. Peste câteva zile, Frontul Salvării Naţionale s-a organizat şi la nivel de judeţ, cooptându-i în Consiliul Judeţean, între alţii, pe Tudor Gheorghe şi Mugur Mihăescu.
Tudor Gheorghe însuși, chiar atunci
La 22 decembrie 1989, miile de tineri craioveni adunați în actuala Piaţă „Mihai Viteazul“ l-au aclamat pe Tudor Gheorghe ca pe vestitorul democraţiei. După dispariţia din balconul clădirii care azi adăposteşte Prefectura și Consiliul Județean şi din fruntea judeţului a primului-secretar Ion Traian Ştefănescu, după fuga lui Ceauşescu, Tudor a salutat din balcon libertatea obţinută de poporul român. Actor la Teatrul Naţional şi cântăreţ, celebru pentru mustaţa şi cobza lui, a fost proclamat ad-hoc de mulţimea din piaţă şi de revoluţionarii gen Dilly Şerbănoiu nimeriţi prin clădirea Comitetului Judeţean conducător al revoluţiei craiovene, şi chiar atunci revoluționarii din clădire au reabilitat funcţia de prefect şi i-au atribuit-o lui Tudor Gheorghe, în uralele unui public mult mai numeros decât cel al sălii de teatru.
Studenţi arabi terorişti, securişti terorişti, surse de apă infestate, elicoptere inamice, astea au fost psihozele Craiovei din sfârşitul de an 1989. Oameni ca Tudor Gheorghe și Nataşa Raab nu se confruntaseră nici măcar în rolurile de pe scenă cu o asemenea nebunie… Bineînţeles că situaţia l-a depăşit pe marele cântăreţ pus în fruntea judeţului. La 29 decembrie s-a înfiinţat Consiliul Judeţean Dolj al FSN, condus de Marin Nisipeanu, din care Tudor Gheorghe făcea parte doar ca simplu membru. Când FSN s-a transformat, contrar angajamentului, în partid politic, Tudor Gheorghe n-a intrat în rândurile lui, dar l-a susţinut pe candidatul la preşedinţie Ion Iliescu, i-a dedicat şi un poem. Vreo doi ani după aceea, trubadurul nostru a cochetat cu politica Vetrei Româneşti, apoi a luat înţeleapta hotărâre să se ocupe, ca persoană publică, de ceea ce ştie el cel mai bine: de cântat. Cu unele derapaje, precum în ultima campanie electorală pentru prezidențiale.
În niciun caz grija județului Dolj nu l-a lăsat pe Mugur fără păr
Astăzi, pe Mugur Mihăescu îl ştie toată ţara. În ultimii doi-trei ani dinainte de 1989, îl ştia toată Craiova studenţească. Grupul Vacanţa Mare era alcătuit din el, student la Electrotehnică, Dan Sava, student la TCM, care avea să moară într-un accident de mașină pe litoralul Mării Negre, şi Radu Pietreanu, exmatriculat de la facultatea din Petroşani şi oploșit într-un cămin studențesc din Craiova. Balurile bobocilor cu Vacanţa Mare pe scenă erau savuroase (mai puțin pentru cei din comisia de cenzură, precum Nicolae Băbălău), iar membrii trupei căpătaseră renume şi în alte centre studenţeşti. La Costineşti, dădeau seara spectacole pe plajă, iar cine voia să facă parte din public trebuia să pună bani pentru imaginarul bilet într-o pălărie. Astfel, Mugur Mihăescu, sufletul grupului Vacanţa Mare, a ajuns membru în Consiliul Judeţean al FSN: el era cel mai cunoscut caz de cetăţean craiovean care batjocorise regimul comunist în vremea comunismului. După ce-a părăsit această structură de conducere administrativă sau politică – sau naiba ştie cum era – şi a părăsit-o repede, Mugur Mihăescu şi-a văzut de cariera artistică. Vacanța Mare a rămas Vacanța Mare și în capitalism. Personajul Garcea, care i-a transmis numele de scenă lui Mugur, e postrevoluționar.
Spre deosebire de Sergiu Nicolaescu, Mircea Cornișteanu e un regizor care s-a ocupat doar de spectacole
Mircea Cornişteanu a devenit, după Revoluţie, directorul Teatrului Naţional „Marin Sorescu“ din oraşul nostru. El nu este un oltean originar. A sosit din Bucureşti în 1973, repartizat în Craiova. Pe atunci, Amza Pellea conducea teatrul craiovean. Făcând naveta între Capitală şi Bănie, Mircea discuta cu şeful său în compartimentele trenurilor, aşa a ajuns să regizeze O scrisoare pierdută, în care l-a repartizat pe Tudor Gheorghe în rolul lui Brânzovenescu. În ultimele zile ale lui 1989 a făcut parte din Consiliul Municipal al CFSN şi chiar a deţinut funcţia de vicepreşedinte. Şi, fiindcă a fost unul dintre cei mai importanţi revoluţionari, i-am dat cuvântul dânsului să ne spună cum s-au petrecut evenimentele în Craiova. Declarația dlui Cornișteanu datează din 2007:
Am fost printre cei 22 de reprezentanţi ai cetăţenilor care urmau să i se adreseze lui Ion Traian Ştefănescu, primul secretar al judeţului. Din întâmplare am ajuns în piaţă. Locuiam într-o garsonieră de pe strada Alexandru Ioan Cuza, vedeam coloanele de revoluţionari şi, când au ajuns în piaţă, nu mai puteam observa din casă ce se petrece. Acolo a apărut Ştefănescu într-o helancă albă, fără haină şi ni s-a adresat cu «Dragi tovarăşi!». Atunci am urlat «cetăţeeeeni!» şi toată piaţa a strigat după mine. Mi s-a părut că sunt cine ştie ce mare unealtă a divinităţii. Am pornit spre scări, când cineva m-a recunoscut şi m-a chemat în faţă. Am şi acum o hârtie, un raport al Securităţii în care scria cine se adunase în Piaţa Prefecturii, în care se pomenea şi numele meu. În clădire erau uslaşi şi civili înarmaţi. Pe Mercur erau două persoane care filmau. În 20 de minute, cât am aşteptat să ne primească cineva, mi s-a făcut frică. Mă gândeam că am copii de crescut şi la ce mi se poate întâmpla, fiindcă Ceauşescu nu căzuse. Am vrut să fug, dar mi-am dat seama că nu avea niciun rost. Apoi s-a aflat de elicopter şi l-am văzut pe Tudor Gheorghe purtat pe braţe de revoluţionari, el doar intenţiona să meargă acasă. Noi doi am apărut pe balcon şi habar n-am ce am spus mulţimii. Nişte oameni redactau proclamaţii şi, când am văzut că erau cadre comuniste, am plecat. Am revenit seara la Primărie, de unde i-am sunat pe Oliviu Gherman şi pe Popeci. Am cerut sfatul lui Ion Voiculescu, fostul primar şi secretar de partid, care mi s-a părut un om echilibrat, despre modul în care aş putea să conduc oraşul, fiindcă eu chiar asta urma să fac. Aşa s-a format Consiliul Municipal al FSN. Am numit un primar pe care nu mai ştiu cum îl chema. Încet-încet m-am retras, am revenit la teatru. În februarie 1990, mă instalaseră în biroul în care este acum Solomon şi mi s-a făcut teamă când am văzut că începuse să îmi placă puterea. M-am mutat într-un birou mai mic, şi în luna mai m-am retras de tot. Cea mai mare mândrie a mea este că nu am cerut certificat de revoluţionar, deşi aveam toate drepturile. Puteam primi multe facilităţi, dar mi-am dorit să pot privi în ochi pe oricine fără să-mi fie ruşine.“
Măcar a călcat și pe scena politicii. Dintre numeroasele experimente ale Natașei Raab
Nataşa Raab s-a născut în Huedin, judeţul Cluj, deci nici ea nu e iubitoare de praz prin origini. O fi devenit între timp. În ’89 avea 36 de ani. Mereu s-a implicat în orice proiect, a fost manechin pe vremea împuşcatului, a cântat, a prezentat spectacole de muzică populară sau baluri de boboci, n-avea cum să n-o atragă să intre de-adevăratelea în pielea Anei Ipătescu. La niște ani de la izbânda mișcării anticomuniste, Nataşa a făcut roluri în producții denumite cu un termen necunoscut românilor în ceaușism: telenovele. Inimă de ţigan, Adela. Continuă să fi angajată a Teatrului Național din Craiova, predă și la Actorie, facultate inexistentă-n Craiova comunistă. Dar replica ei cea mai cunoscută la nivel național e „Prea bun, prea ca la țară“.
