Zi-le, Elena Farago!

Plânge-n cursă șoricelul:

„Chiț, chiț, chiț! Mi-e rău, mi-e frică!

Mă vor îneca-n găleată?

Mă vor da lui Dindirică?“

Elena Farago se află cu siguranță-n top 3 al poeților români știuți pe de rost (Adrian Păunescu mai e acolo, datorită Cenaclului, tot de el inventat, eventual și Eminescu). Pe Elena au învățat-o și copiii, și părinții lor, care le citeau (și poate încă le citesc!) Gândăcelul, Cățelușul șchiop și Tanu până să-i trimită la școală.

Poeziile Elenei sunt triste, sunt crude, obligatoriu moralizatoare și gingașe. Toți copiii din ele poartă nume de alint: Ilenuța (motanul Tanu o dojenește, ba chiar pomenește ceva de-o bătaie, că nu s-a spălat), Petrișor (țintește cu un bolovan capul mârtanului care râvnea la o masă din pui de rândunică), Nelu (face firmituri pentru puii rândunicii, poate chiar cei salvați de Petrișor), Viorica (înfulecă pe furiș cireșe, nesocotind sfatul medicului).

Viorica nu-i un diminutiv, că nu provine dintr-un nume normal, de om mare. Sau e gata diminutivizat. În situația asta se află și numele de Dindirică. I-ar fi stat bine într-un vers al Elenei Farago, după cum s-a văzut în strofa de mai sus; altminteri, în original, în loc de „lui Dindirică“ avem „la vreo pisică“.

Elena Farago a condus Biblioteca „Aman“ vreme de peste trei decenii. Născut la fix 100 de ani după ea, în 1978, Lucian Dindirică a zis mersi că n-a avut-o concurentă pentru postul de director. Sau poate că ne-am pripit cu afirmația: și dacă ea i-ar fi fost competitoare, el ar fi depus, la nevoie, contestație.

Și dacă l-ar fi prins pe Lucian în viață, Elena ar fi evitat să scrie versul propus de noi, „Mă vor da lui Dindirică?“. Ar fi aflat ea că Dindirică n-ar stârpi șoarecii individual, ci ar căuta un prieten, un cumătru, ceva, cu o firmă de deratizare. La fel ar fi procedat și pentru dezinsecție, spre oroarea poetei, prietenă a gândăceilor.

În ciuda diferețelor dintre ei pe care le intuim peste vremuri, Lucian Dindirică a omagiat-o recent pe Elena Farago, la 139 de ani de la naștere. De fapt, a continuat o manifestare de alții începută:

Ei, n-a funcționat în principal ca poetă, ci ca directoare a Bibliotecii, că de-aia a și primit locuință de serviciu în aceeași curte. Cu angajamentul s-o predea în bune condițiuni, să se bucure de imobil și Lucian Dindirică.

În anii interbelici, Elena Farago a publicat vreo șapte ediții ale volumului Din traista lui Moș Crăciun, la o mare editură bucureșteană, și nu prin târguri moldave, unde ar fi găsit loc de mișmașuri, că doar din Bârlad se trăgea. Bineînțeles că spre Dindirică batem: el și-a scos lucrarea de diplomă într-o cărțoaie megalomanică la editura ieșeană Tipo Moldova, de la care Biblioteca „Aman“ a cumpărat-o în multe exemplare, dimpreună cu alte volume semnate de prieteni ai directorului și colaboratori ai Bibliotecii.

Și azi, Moșul le dăruiește copiilor din traistă cartea cu titlul de mai sus, că reeditarea ei n-a contenit în zilele noastre. Să vedem ce spune.

În Gândăcelul, ca-ntr-un poem anume de Octavian Goga, sunt lacrimi multe, multe:

………………………………………….

„De ce să vrei să mă omori?

Că am și eu părinți ca tine,

Și-ar plânge mama după mine,

Și-ar plânge bietele surori,

Și-ar plânge tata mult de tot

Căci am trăit abia trei zile,

Îndură-te de ei, copile,

Și lasă-mă, că nu mai pot!“

Așa plângea un gândăcel

În pumnul ce-l strângea să-l rupă

Și l-a lăsat copilul după

Ce n-a mai fost nimc din el.

………………………………………..

Scârbit de fapta ta cea rea,

Degeaba plângi acum, copile,

Ci du-te-acasă-acum și zi-le

Părinților isprava ta.

Și râul de lacrimi n-a secat aici, ci abia a izvorât. Avem mărturia recentă a Ramonei Săseanu, și câți ca ea n-or mai fi:

Poate că așteptați ca pe ace deznodământul poveștii cu șoarecul prins în cursă (n-o găsiți pe net, cităm din memorie). L-au dat pe mâna lui Dindirică? Sau, mai rău, la vreo pisică? (Dindirică l-ar fi păstrat de prăsilă, să aibă motiv să cheme deratizarea, cum spuneam.) Se pare că șoricelului nu i-a fost sortit să moară în culcușul lui. Aflat de cealaltă parte a gratiilor, omul care i-a întins capcana îl supune unui interogatoriu dur:

– Dar de ce ne furi pesmeții

Și faci găuri în dulap?

– Nu mai fur nimica, dacă

Mă veți ajuta să scap!

Disperat, rozătorul promite că se mută la vecini, ceea ce nu înduplecă făptura umană:

– Și-ai să-ncepi să furi și-acolo,

După vechiul tău cusur?

– Dacă nu mă-nvață nimeni

Cum să fac ca să nu fur…

E singura dată când poeta asistă, pesemne, la execuția unei vietăți neajutorate fără să empatizeze fățiș cu ea. Și vietatea șterpelea doar strictul necesar, nu era croită să parvină…

Aveți batista la-ndemână? Tardiv, copilul care l-a schilodit pe cățeluș se căiește, după spusele victimei:

M-a lovit din răutate

Cu o piatră în picior,

Și-am zăcut și-am plâns atâta,

De credeam că am să mor…

Acum vine și-mi da zahăr

Și ar vrea să-mi fie bun,

Și-aș putea să-l mușc odată

De picior, să mă răzbun,

Dar îl las așa, să vadă

Răul, că un biet cățel

Are inima mai bună

Decât a avut-o el.

Lucian Dindirică nu locuiește-n Casa memorială Elena Farago, doar lucrează acolo, ce-o lucra. Îl înțelegem întrucâtva. Când stai toată ziulica într-o odaie care a iscat atâta jale, cum să funcționezi la parametri optimi?

Păcat că n-avem noi zile încă 100 de ani… Dar Dindirică avea-va zile? – de asta am fi curioși. În 2117, la 139 de ani de la nașterea lui, oare Biblioteca „Aman“ va organiza Zilele „Lucian Dindirică“?