de Diana Gruia
Compania CFR-SA: zeci de mii de vagoane dispărute, vândute la fier vechi pe prețuri de nimic, contracte de comodat, afaceri ilegale, terenuri vândute la 1 leu și am putea să înșirăm o listă interminabilă. Nemulțumirile sunt clare, bani furați de la stat, banii noștri, ai contribuabililor. Cu siguranță, cu banii furați și fără toate jecmănelile făcute de-a lungul timpului, am fi avut posibilitatea să ne bucurăm de conditii mai bune, dar am fi fost capabili să le menținem?
Am avut două călătorii cu trenul Regio de curând și ambele m-au făcut să privesc lucrurile din cu totul alt unghi decât obișnuisem până atunci. Cu Regio, biletul de tren e cel mai ieftin.
Încă de la intrare, un amalgam de mirosuri te întâmpină, dar ești curajos și mergi mai departe. Intri în compartimentul tău și primul lucru pe care îl faci este să deschizi geamul. Te chinui ceva, întrucât geamul este înțepenit bine și abia îi dai de capăt. Îți așezi bagajele și apoi, dacă nu este plin compartimentul, cauți să te așezi pe scaunul cu cele mai puține pete și, dacă este posibil, întreg. Te așezi pe scaun și „Bun venit!’’, îți urează scârțâitul asurzitor al trenului. Un bun venit ironic și înfiorător. Pe coridor, oamenii se înghesuie unii în alții. Câțiva copii murdari, îmbrăcați sumar, își lipesc mâinile și nasul de ușa de sticlă a compartimentului și scot limba.
Cu o voce groasă, controlorul spune răspicat ,,Faceți loc!’’. Verifică biletele și merge mai departe. Copiii se întorc pe coridor și încep să sară, vorbesc tare, râd, fără ca nimeni să le spună ceva. Îmi pun căștile în urechi și întorc privirea. Geamul slinos îmi acaparează toată atenția. Puține lucruri m-ar fi putut uimi atât de tare, așa cum au făcut-o gemul și coșul de gunoi îndesat până la refuz. De când nu au mai fost curățate, oare? Sau mai bine zis, au fost vreodată?
Am un drum lung de făcut și m-am aprvizionat cu mâncare, dulciuri, dar nici măcar apă nu pot să beau. O senzație teribilă de greață mi se perindă prin stomac. Știți momentele alea de disconfort maxim, când realizezi cât ești de norocos de fapt și începi să apreciezi mai mult lucrurile cărora nu le dădeai pic de atenție înainte? Exact așa mă simțeam. Gândul meu se îndrepta către un duș fierbinte, pijamale curate și mirosul dulce al parfumului de cameră.
Lucia = Love – Tudor
Pereții plini de fel de fel de mesaje și desene, dar mai ales nume, multe nume. ,,Am fost aici!!!’’ scrie mare chiar în fața mea, iar la câțiva centimetri distanță: ,,Lucia + Tudor = Love’’. Sigur nu suntem pe aceeași lungime de undă, îmi spun, mie îmi dă un rezultat total diferit. De înjurături și desene obscene nu vă mai zic, le vedem peste tot, în gară, pe scaunele din autobuz, pe banca de la facultate sau pe blocurile din cartier. Simt unii nevoia să facă asta.
Dupa vreo două stații, un tânăr, cu un geamantan mare, intră în vagon. Scoate câteva cruciulițe, pixuri colorate și calendare, pe care le pune pe unul dintre locurile libere. Se presupune că e surdo-mut și nu scoate niciun sunet. După ce vede că nimeni nu este dispus să cumpere, le strânge și merge mai departe. Își încearcă norocul și cu alți călători, întrucât îl văd că se întoarce peste 3-4 minute. Nimeni nu spune nimic, atât pentru pasageri, cât și pentru controlori, această întamplare este ceva normal. Legea 12/1990 prevede sancțiuni de la 500 până la 5000 lei pentru vânzătorii ambulanți, dar cui să-i mai pese, oamenii par plictisiți și sătui până peste cap de atmosfera din tren, fiecare vrea să ajungă cât mai repede unde are de ajuns. Legea, dreptatea, normalitatea sunt dincolo de acest tren, atât de departe încât par că nu există de fapt. Acolo, în compartimenul 9 e o altă lume și am decis să mă adaptez. Am ciulit urechile la discuția dintre cele două femei de lângă mine. Se pare că s-au scumpit medicamentele, nici recolta nu o să fie prea bogată, iar „ăl bătrân’’ are ciroză și nu o să o mai ducă mult. Femeia are mâinile crăpate și unghiile murdare, își așază baticul pe cap, înnodându-l mai bine. Săraca femeie! Eu mă duc să mă distrez; concediu, piscină, soare, răsfăț… și unii chiar au probleme , îmi zic în gând.
Îmi desfac până la urmă o sticlă cu suc. Din neatenție vărs însă puțin pe mine. Îmi iau inima în dinți și mă îndrept spre toaletă să îmi curăț bluza, unde mirosul și imaginea dezgustătoare nu doar că-mi întorc și mai mult stomacul pe dos, dar mă lovesc ca un trăsnet. Mă întorc în compartiment și mă rog să mă țină stomacul, imaginea cu mine scoțând capul pe geam îmi dă fiori. Drumul spre compartiment e o aventură. Cei care trebuiau să coboare la stația următoare își scoseseră deja geamantanele, deși mai erau cel puțin 10 minute până la oprire. Într-un final, am reușit să trec de ei, frecându-mă de toate ușile și geamurile, călcând și fiind călcată pe picioare de vreo patru-cinci persoane.
După cinci ore am ajuns în sfârșit la destinație. Deși eram printre primele persoane de lângă ușă, două doamne s-au îmbulzit în față, strigand răspicat: ,,Haide, domnișoară ca pleacă trenul, ce stai așa în ușă?!’’ Bineînțeles, nu s-a gândit nimeni să mă ajute să dau trolerul jos, ca să pot coborî, așa că m-am dat la o parte și am lăsat mulțimea morocănoasă să iasă din tren.
La întoarcere a fost chiar mai rău. De data aceasta, mi-am cumpărat bilet într-un vagon restaurant. Am urcat în tren la ora 6 dimineața, obosită și cu mai multe bagaje decât la venire, ca tot românul. Nu intru bine în tren că un domn înalt, cu o codiță la spate și un ten măsliniu, îmi trage biletul din mână, ,,Haideți, pe aici!’’. ‘’Nu e nevoie, zic eu.’’, ,,Cu asta mă ocup, domnișoară!’’, îmi răspunde dânsul. Mă conduce până la locul meu și-mi înapoiază biletul. Apoi scoate dintr-o geantă un dosar cu poza unei fetițe și niște acte, care să „certifice’’ ce a urmat să spună. ‘’Facem o campanie în colaborare cu CFR-ul. Este vorba despre o fetiță din Craiova, bolnavă de leucemie. Costul tratamentului este uriaș pentru veniturile familiei. Dacă puteți să o ajutați cu o sumă cât de mică…’’ În mare, acestea a fost speach-ul domnului măsliniu, care trăsese cu ochiul la destinația de pe biletul meu: Craiova.
Oameni cu facultate, neajutorați în fața clanului de escroci
Prea obosită și maladiv de naivă, am scos 5 lei din portofel și i-am întis omului. L-am urmărit apoi pe geam. Când a ieșit din tren, încă cinci bărbați îl așteptau. I-au spus ceva și au izbucnit în râs, apoi au plecat. Mi-am dat seama de prostia făcută și i-am povestit domnului controlor incidentul. ,,Domnișoară, nu există nicio campanie, avem numai comisari în vagon, stați să chem pe cineva să-i povestiți și dânsului’’. Un așa numit domn Cristi, Cristi și nu mai stiu, probabil aș fi fost mai atentă la numele lui dacă aș fi știut ce urma să-mi spună. I-am povestit înâmplarea, iar acesta mi-a spus zâmbind: ,,Domnișoară, știți care e treaba, eu îi stiu pe ăștia de 5 ani, nu e unul, sunt mai mulți. Ce să le fac eu?’’. ,,Cum ce să le faceți?“, întreb eu, mirată. ‘’Sunt un clan, nu ai ce să le faci ăstora!’’. În dreapta mea, o doamnă, deranjată de răspunsul comisarului, i-a reproșat că nu e normală atitudinea. Femeia a fost luată în râs până a coborât din tren, adică două ore. La un moment dat, doi controlori au venit și s-au așezat în fața ei. Din instinct, am inregistrat convorbirea dintre cei trei.
,,Am călătorit în toata Europa cu trenul, – spune femeia – dar ce este aici, nu am văzut în viața mea, este specific românesc.’’
,,Doamnă, toți cei de aici sunt comisari de poliție și de la prefect. Mă duc eu să mă impun în fața lor? Să le zic ce să facă?’’
,,Păi da, sigur, să le spuneți că deranjează clienții.’’
,,Sunt oameni cu facultate, doamnă. Dumneavoastră dacă voiați să nu vă deranjeze, puteați să vă duceți în altă parte.’’
,,Și ce dacă sunt cu facultate? Am ales să stau aici, să am parte și de experiența asta minunată. Aș putea să scriu un roman despre CFR. Am angrenat către toate greutățile. Nu degeaba s-a dus CFR-ul. Noi am dus țara asta până aici, oamenii ăștia mici, prin lașitatea noastră.’’
,,Țara asta e abruptă de mult. Nu noi, ăia de sus.’’
,,Dar nu ne interesează de ăia de sus, pe ăia îi dăm jos, dacă nu au caracter și frică de Dumnezeu.’’
,,Pe cine, doamnă, să dăm jos? Haideți, doamnă, că suntem niște ciulamale pe lângă ăștia.’’
,,Vai de noi, dacă nu ne gândim la tineretul nostru și ne batem joc de el. Dacă o să se supere într-o zi tinerii, o să-i doboare pe ăștia bătrâni, bine ne-ar face să ne întigneze pe toți.’’ Eu una nu-mi dau seama cât de bine ar fi, nu știu ce înseamnă să întignezi pe cineva.
,,Credeți că ei sunt mai buni, doamnă? De ce nu le dau de lucru? De ce îi angajează pe termen scurt?’’
,,Pe ce să mai lucreze? Păi tineretul nu vrea să mai lucreze, domnule. Cum i-ați crescut, așa îi aveți. ‘’
,,De ce spuneți că i-am crescut eu sau el?’’, spune unul dintre controlori, deranjat de afirmația femeii.
,,Spun nația asta, domnule, nația asta…’’
La plecare, oamenii cu facultate, cum îi numea domnul controlor, au strigat la biata femeie: ,,Babo, vino să ne dansezi în poală!’’ și au râs, s-au distrat copios pe seama ei. Dar aveau facultate și functii, era trenul lor, țara lor, nu a oamenilor ca doamna.
