Al doilea razboi mondial, dealtfel o continuare a primului, a fost pentru toata lumea un fel de partida de jumanji. Niste cosmaruri scoase din cutie au invadat universul nostru mic si l-au hapait pe nemestecate. Ceea ce lumea nu a inteles, nu intelege si – posibil nici sa nu inteleaga inca – este faptul ca partida nu s-a terminat in 1945. Ceea ce s-a intamplat atunci a fost o despartire istorica intre jucatori. Lumea vestului s-a speriat de lilieci si a fugit, incercand sa uite ceea ce s-a intamplat. Legea negarii holocaustului, legile corectitudinii politice si tot discursul impotriva dreptului la libera exprimare nu este altceva decat o fuga de realitate.
Lumea estului a fost capturata de regulile jocului si acum, dupa zeci de ani, indeamna lumea vestului sa reia jocul de unde l-a lasat. Bineinteles, vestul nu vrea. Vestul vrea sa uite, vestul vrea sa stearga un trecut dureros, un timp al esecului. Culmea, tocmai acest vest reproseaza, ca o fetita speriata de lilieci, reproseaza lumii prizoniere a estului, captiva a unui sistem de joc totalitar, ca a fost atat timp lipsa la apel incat jocul s-a suspendat. Sau, daca e sa ne luam dupa ultimele aparente, fetita speriata a gasit alti jucatori proaspeti cu care sa reia partida, in speranta ca de data asta cosmarul jocului va fi de partea ei.
Cel mai groaznic in toata aceasta poveste nu este reluarea jocului, o partida ramasa nejucata aproape o suta de ani. Ce e groaznic este tocmai conceptia ca poti imblanzi teroarea, ca o poti controla sau conduce pe un traseu previzibil ori de conceput. Ce e groaznic este aparitia in lumea vestului a unor voci cu vocatie intelectuala care acuza jucatorii de vina de a fi participat la joc, chiar in timp ce ei insisi se pregatesc sa arunce cu zarul. Au uitat ca teroarea revolutiei franceze nu a avut limite pana cand n-a venit un Napoleon, care a schimbat-o cu un razboi. Au uitat ca teroarea nihilismului care a asasinat un arhiduce a pornit un razboi mondial, au uitat ca teroarea bolsevica inceputa in decursul aceluiasi razboi a dus la rasturnarea temeliilor imperiului rus, iar mai apoi la rasturnarea temeliilor lumii intregi, cu reverberatii care au mai produs un razboi, au mai produs un sistem totalitar, au mai produs victime si calai fara vocatie – caci calaii de vocatie au participat intotdeauna la alcatuirea regulilor jocului.
Exista astazi probabil capete care cred ca o insula izolata sau vreun castel fortificat pot sa te apere de catastrofele sociale si politice. Ceea ce e mai grav este ca tocmai aceste capete incearca sa provoace acelasi mod catastrofal de a conduce partida de jumanji ca si pana in 1945, cand a fost suspendata. Daca aceste capete stiu ceva, atunci asta e: partida e pe cale sa se reia, ea nu s-a incheiat niciodata. In cazul in care efortul lor va fi de success, vor avea surpriza vietii lor. Jocul nu iarta nici un jucator, nici macar pe cei care fac regulile jocului.
Lumea estului a fost trimisa in jungla unui univers alternativ, de unde s-a intors cu o bruma de cunostinte si cu foarte putina experienta utila in a participa la butaforia vestica prin care ne facem ca n-avem probleme si ca toate merg bine. In realitate, nu ne merge bine deloc. Mai grav, nu ne-a mers mai bine in 1945 decat inainte si nici acum nu ne merge mai bine decat dupa 1945. Avantajele vin din evolutia tehnologica si stiintifica, fara ca sistemele politice sa aiba vreun merit in treaba asta.
Sistemul care a protejat vestul de adevar atat de bine, atatia zeci de ani este motivul pentru care acum, tocmai de aceea, este pe cale sa descopere adevarul dureros al esecului economic. Tocmai sistemul bazat pe o neintrerupta crestere economica pentru a supravietui se afla la o rascruce unde orice cale ar alege, are doar de pierdut: daca alege dreapta si continua sa fie orbi in fata adevarului, sistemul clacheaza din lipsa de sponsori: prea putini muncitori si prea multi beneficiari. In plus, cea mai buna acoperire a celor care abuzeaza sistemul este acordarea unor asa-zise “gratuitati” pentru ca cei multi sa nu vada marea devalizare a unui sistem dus la limita functionarii.
Daca alege stanga si arunga pisica peste gard in cel mai dulce mod de a perpetua o schema piramidala – pe principiul “pe termen lung oricum suntem toti morti”, atunci sistemul se va confrunta cu unul dintre cele mai sangeroase conflicte interne pe care le-a vazut lumea vreodata. Sa ne amintim ca iugoslavii care au trait impreuna timp de zeci de ani n-au avut nevoie de prea multe argumente ca sa se casapeasca intre ei in calitate de sarbi, croati si bosniaci. Diversitatea de care se face atat parada nu poate avea success decat daca fostii europeni intra cat mai repede in mormant – de cele mai multe ori in mod asumat, pentru lipsa de urmasi. Altfel vom asista la o concurenta a “prieteniei” dintre fostii si noii europeni mai ceva ca la inceputul epocii fierului. Cum ziceau latinii – homo homini lupus: intre foame si rascoala stau doar doua zile.
In privinta estului, este mai complicat. Noi am fost plecati in jungla si tocmai ne-am intors ca sa reluam partida pe care am jucat-o pana in 1945 (unii pana in 1939, dupa caz), nu ca sa ne facem ca ploua si sa avem atitudini condescendente pentru un vest care si-a descoperit brusc un trecut incomod si vrea sa transforme metropolele intr-un urias spatiu locativ pentru fostele colonii. Unii dintre noi am fost noi insisi o colonie si tot timpul am visat la prosperitatea vestului. Acum, cand vestul vrea sa mute Africa in Europa (pe motivele lor, nu ma intereaza, tara lor, problema lor), noi vrem sa stim doar doua lucruri.
Unu, daca islamistii vor munci in uzinele Rheinmetall. E o diferenta sa tragi cu pusca dupa camionete Toyota si cu totul alta dupa tancuri Leopard.
Doi, daca si vestul intelege sa participe cu indivizi la prosperitatea Romaniei, asa cum o multime de romani participa la prosperitatea vestului. Daca tot facem parte dintr-o uniune si trebuie sa impartim si bune si rele, vrem sa gazduim doctori si meseriasi, ca tot au plecat ai nostri de aici. Altfel, pentru niste participanti la un joc vechi si prafuit, pe care nu l-au mai jucat cam de multicel, este un pic cam mult. 1000 de ani ne-am cam saturat sa tot fim africanii Europei, intelegeti…
