Omenirea se află într-o goana nebună spre autoperfecţionare. Totul merge spre o şlefuire continuă a inteligenţei, capacitaţii de adaptare la sarcini noi, capacităţii de analiză în timp critic şi aşa mai departe. Am intrat în concurenţă cu inteligenţa artificială şi pare evident că am pierdut deja partida (cel puţin pe partea cu costul şi cu viteza de reacţie), aşa că… nu ştiu spre ce ne îndreptăm.
Pe vremea cand revoluţia tehnologică inventa inginerul, aceştia erau cea mai avansată creaţie a planetei. Aleşi pentru inceput dintre lorzi, plutocrati şi alte elite, dădeau nu doar dovada că sunt meniţi să conducă, ci şi faptul că numai o educaţie aleasă te putea consacra astfel.
Câteva frământări istorice mai târziu, utopiştii sistemelor viitorului visau la o societate în care toţi sa fim ingineri, ca o premisă dublă, deopotrivă a egalităţii indivizilor în noua societate, cât şi a emancipării faţă de muncă, urcând de la dispreţuita condiţie de sclav salariat câteva trepte cel puţin, dacă nu tocmai în varful piramidei sociale. Acum, funcţie de vis şi / sau de sistem, unii s-au oprit la o piramidă cu cât mai mulţi ingineri, alţii au visat ingineri pe toată linia, fără picioruş de piramidă (socială), dar ideea era clară: ingineria te emancipează. Toţi vom fi intelectuali, tot poporul va fi elită.
Alte câteva frământări istorice mai târziu, după o sinuoasă revenire la o economie relativ liberă şi axată pe consumator, “teoria inginerului” a suferit o lovitură de moarte. Toate premisele s-au dovedit greşite. Ridicarea poporului la nivel de inginer nu emancipează opinca, ci coboară functia de inginer la stadiul de pălmas. Ce e grav, rămâi la fel de sarac social, cu de doua ori mai multă muncă. Masele de ingineri nu s-au transformat într-o clasă de oameni speciali, cu o conştiintă nouă, ci au ramas aceiasi oameni de dinainte, fiecare cu visele lui – mai mult sau mai putin lumesti – distincte unele faţă de altele şi cu toatele diferite faţă de visele de elită ale puterii. Inginerul n-a devenit o clasa socială precum proletarul, nu s-a radicalizat şi nici ultima iteraţie (corporatistul) nu este vreo clasă omogenă de ciocoi de succes. Sunt de toate felurile şi toate culorile.
Economia competitivă cere produse, iar gâtuirea fluxului industrial nu mai e dată de lipsa de calificare, ca la începuturile revoluţiei industriale, ci de resurse. Ultima mare putere venită în rândul ţărilor industriale, Rusia, şi-a clădit imperiul industrial şi sovietic pe dispreţul faţă de “capitalul uman”, în pofida lozincilor care pretindeau contrariul. Dacă o societate în teorie prietenoasa cu intelectualii a ajuns la concluzia că aceştia sunt dispensabili, ce ar fi putut face ţările capitaliste?
Adevarat, inginerul n-a disparut pur si simplu de pe lista joburilor elitei. El s-a transformat. A devenit manager, economist, bancher. Mai nou, apare o nouă clasă social-politică, a expertului, analistului, ideologului media, politicianului geopolitic, câte puţin din fiecare şi toate la un loc. Sigur, a fi una dintre ele nu te consacră ca elită, pentru asta îţi trebuie mulţi bani şi multă putere. Dar atunci când ai mulţi bani şi multă putere, enorma plictiseală care decurge din asta te împinge la credinţa autoindusă că eşti chemat să conduci oamenii. Să-i formezi după propriul chip, să propui idealuri sociale, prototipuri umane, utopii sclipitoare şi rafinamentul unei decadenţe dincolo de care nu poate să se afle decât neantul.
Inginerul de azi nu este altceva decat un mic pion dintr-o caracatiţă administrativă, o condiţie sub demnitatea de altădată. Dus departe este stadiul de conceptie, în care el născocea lumea, găsea lucruri şi le dădea nume – ca un Adam al lumii industriale. Cu asta se ocupă azi oamenii de vorbe, care inventează un limbaj ghimpos şi obscur, menit să sperie neofiţii şi inginerii, oameni simpli, care mânuiau doar ştiinta pură, la pachet cu limba latină ori greaca veche. (ori araba pentru astronomie)
Discursul elitelor pentru lumea largă este unul clar: dacă vreţi pâine în farfurie, trebuie să munciţi non-stop şi să vă perfecţionaţi continuu. Au făcut din acest slogan nu doar o cerinţă profesională, extinzând un criteriu considerat specific pe vremuri doar sistemului de învătământ, ci şi un deziderat moral-ideologic, omul rutinat şi automulţumit fiind privit ca un balast inutil al sistemului, mai ales în noua situaţie în care foamea sărăcimii ce copleşeşte ţările lumii întâi o face extrem de competitivă – daca nu în privinta priceperii, măcar în privinţa costurilor. Care – clar! – sunt extrem de mici pentru proprietarii puterii economice.
Elita îşi pemite să flituiască cu cerbicie o masă profesională în căutarea morganatică a unei noi (şi posibil inexistente) stabilităţi. Ea fie are această abilitate mercurială a transformării oportuniste, indiferent de motivaţii, fie nu-i trebuieşte, motiv pentru care nici nu-i pasă. Nici maselor nu le-ar păsa, daca ar avea fie bani, fie stabilitate economică, fie o antrepriză personală de unde să scoata bani de pe piaţă… dar piaţa se îngustează dramatic, în ciuda trâmbiţatelor idei ale creşterii economice perpetue. Actorii principali deja îsi sufla în ceafa şi visează să-şi împlânte reciproc proverbialul pumnal în spate, în timp ce firmele mici şi mijlocii au devenit doar o faţadă, o butaforie precară dintr-o economie în care factorul global acutizează concurenţa, astfel aneantizând-o.
Maselor populare le lipseşte celebrul Vest Sălbatic, o terra incognita unde să dispară din calea radarului neiertător al sistemului global, încolacit plenar pe tot mapamondul. Soluţiile ar fi două: fie o colonizare a spaţiului, unde să scape de biciul administrativ al Pământului, fie o revoluţie pentru dreptul de a fi prost şi sărac fara a muri de foame. Ȋn definitiv, nu-i drept pentru atâtea zeci şi sute de milioane de oameni care n-au nici predispoziţie genetică nici talent pentru multidisciplinaritate, în condiţiile în care majoritatea străbunilor lor au fost agricultori ori păstori. Ce ingineri să scoti de acolo? Şi cât de repede, mă rog?
Culmea, nici măcar muncitorii nu mai sunt ce erau odată. Sunt la fel de perisabili ca intelectualii, poate mai abitir. Că tot vorbeam de foamea sărăcimii plecată peste mări şi ţări: puţin probabil ca ea să fie astâmpărată, mai degrabă vor fi un catalist social pentru ca proletarii ţărilor de mâna întâi să fie forţaţi în condiţia de muritor de foame: “ia uite… alţii pot… puteţi şi voi” (oare nu cumva elita pregăteşte terenul psihologic pentru asta încă din 1938, an care făcea imposibilă întoarcerea la măsurile luate bunaoară în 1919 împotriva veteranilor înfometaţi ce mărşăluiau către Capitoliu?)
Dar nici cazul Far-Westului marţian nu este o salvare uşoară. Ca o ameninţare recurentă, inteligenţa necesară cuceririi spaţiului îl face pe acesta – momentan – inabordabil maselor largi, care pe vremuri n-aveau nevoie decât de sumare cunoştinte marinăreşti ca să supravieţuiască trecerii oceanului în căutarea împlinirii economice pe meleaguri mai primitoare.
Există viitor pentru ingineri pe planeta Marte? Cine are nevoie de ei? Ei înşişi pentru propria lor utilitate? Ori altcumva? Viitorul este nescris şi confuz, poate nici elitelor nu le convine să aibă de a face cu o nouă Americă, de data asta în spaţiu, mult mai independentă economic şi moral şi, probabil, cu mult mai greu de cucerit.
