De ce pana mea n-ar scrie o înaripată odă
Pentru cea pe care-o vede de pe soclu Cuza-vodă
Cum trudeşte ziua, noaptea, doamne, cine s-o mai ştie
Când şi cum trudeşte, biata, la parter în Primărie…
Beculeţele pestriţe ard feerice duium.
(Doar niţel mai mult de-o lună mai avem pân’ la Crăciun.)
Vin turişti din lumea largă şi, cum vin, rămân tablou:
S-a mai pomenit sub soare centru vechi aşa de nou?
Dintre fanii-n alb şi-albastru, nici visa vreun specimen c-o
Să se lăfăie-n tribune ca pe noul „Oblemenco”.
Iar echipa lor cea dragă, şi de nu bate de rupe,
Pân-o lua campionate, tot mai strânse niscai Cupe.
Dar în urbe-s elemente care, cum se-mbată criţă,
Preschimbându-se în ulii, se reped la primăriţă
Şi-o boscorodesc şi-i strigă dintre mii de căni şi halbe
C-a vopsit în alb ca neaua zidurile Casei Albe.
Tu, Olguţa Vasilescu, vezi-ţi numai de-ale tale:
Să organizezi concerte, să resuscitezi spitale,
Iar de-acele elemente să te doară fix în cot,
Dat fiind că psihopaţii nici măcar n-au drept de vot.
