Faptele de arme şi excesul de zel ale tovarăşului Nicolae Băbălău, pe care vi le relatez în cele ce urmează, s-au petrecut în lunile octombrie-noiembrie-decembrie 1989, pe când tovărăşia sa (îi spun astfel pentru că, la un moment dat, când l-am apelat cu “Domnule Băbălău”, s-a uitat fix în ochii mei şi m-a corectat: “Tovarăşe Băbălău!”…) deţinea funcţia de şef al cenzurii la Comitetul Judeţean Dolj al PCR. Supervizaa textele care erau date spre publicare în ziarul Înainte (oficios al Comitetului Judeţean Dolj al PCR), în revista Ramuri şi în revista Centrului Universitar Craiova, Mesaj Comunist.
Dar să fac o succintă istorisire:
În vacanţa de vară a lui 1989, pe când eram student în anul patru (terminal) la Facultatea de Agronomie din Craiova şi după trei ani cât deţinusem funcţia de secretar general de redacţie la revista Universităţii, Mesaj Comunist (pentru cei care nu ştiu, fiecare centru universitar din ţară avea câte o astfel de revistă, numele lor fiind stabilit de la centru, adică de la Uniunea Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din România; la Bucureşti, de pildă, se numea Convingeri Comuniste), am primit un telefon de la (pe atunci) lector univ. dr. Daniela Tarniţă şi preşedintă a UASCR pe Universitatea din Craiova, prin care eram înştiinţat că Senatul Universităţii m-a numit redactor-şef al revistei studenţeşti.
Am fost mirat de această hotărâre, ştiind că existau alţi favoriţi. Doamna Tarniţă mi-a spus, însă, că s-au luat în calcul unele atuuri ale mele – anume că publicam în presa literară din ţară încă din 1985 (Contemporanul, Viaţa Românească, Convorbiri literare, Ramuri, Amfiteatru) primisem premiul revistei Ramuri şi al Asociaţiiei Scriitorilor din Craiova, pentru Poezie, pe anul 1987 (premiu acordat de un juriu al cărui preşedinte era Marin Sorescu), şi că debutasem editorial, la Scrisul Românesc, cu o carte de poezie, Drumul pe care vin.
Din toamnă, după ce au început cursurile, ne-am revăzut, întreaga echipă redacţională, îmbogăţită cu studenţi-boboci care voiau să scrie, la sediul din Casa Studenţilor şi am pornit la facerea unui nou număr.
Dar au început problemele la cenzură şi conflictele mele, devenite aproape personale, cu tovarăşul Nicolae Băbălău: mai întâi a vrut să-l cenzureze pe… Nichita Stănescu (a vrut să elimine două versuri din poemul Elegia a doua, Getica, din volumul 11 elegii, pentru că nu a fost de acord cu versul „slăvindu-l ca pe străini”, reacţionând, indignat, că… “ce, noi îi slăvim pe străini ?”); apoi, în poezia unei tinere, care începea astfel: “Domnule de rouă, ce puţin îţi pasă,/ C-o să vină toamna şi-o să fiu mai rea”…, a modificat cuvântul Domnule și a ieşit versul “Tovarăşe de rouă”…; mai departe, într-un eseu, de o pagină, al Lorenei Păvălan Stuparu, despre cartea L’exercices d’admiration (Exerciţii de admiraţie) a lui Emil Cioran (scriitor interzis, la acea vreme, în România), în care apăreau numele lui Mircea Dinescu, Ana Blandiana şi Adrian Păunescu (interzişi, de asemenea), cenzorul Nicolae Băbălău a tăiat aceste nume, dar a lăsat eseul; cu alte cuvinte, de această dată a văzut copacii, dar nu a văzut pădurea.
Am încercat să-l conving că nu-l putem cenzura pe Nichita Stănescu, pentru că respectivul poem face parte dintr-un volum care apăruse cu mult timp înainte şi care trecuse o dată prin furcile caudine ale cenzurii, iar poetul a murit în 1983, dar nu a fost chip. La un moment dat, s-a ridicat, nervos, de la birou, a luat de pe un fişet, din spatele lui, şpalturile revistei Ramuri şi mi-a zis: Uite, eu pot să tai orice, şi la Ramuri pot să tai ce vreau eu!. Astfel că, până la urmă, cu revista făcută vraişte, fără bunul de tipar, am mers la Daniela Tarniţă şi i-am arătat modificările aberante făcute de Băbălău. Tarniţă şi-a făcut semnul crucii şi a sunat-o pe secretara PCR pe Universitate, Elisabeta Trăistaru, care, de asemenea, s-a mirat când a văzut ce corecturi de incult făcuse Băbălău, după care i-a dat telefon, spunându-i să-l mai asculte şi pe redactorul şef (adică pe mine), pentru că mai are şi el dreptate”…
Dar nu s-a schimbat nimic în bine, dimpotrivă, Băbălău a devenit mai agresiv faţă de mine. I-a dat un telefon Danielei Tarniţă şi a întrebat-o, nervos, cine m-a pus pe mine redactor-şef, pentru că sunt obraznic şi neascultător şi nici nu sunt membru de partid? A doua zi, m-a chemat Daniela Tarniţă, cu care am avut următorul dialog: “Emilian, tu nu eşti membru de partid?”; am răspuns:”Nu”; “Păi, şi de ce n-ai spus?”; “Pentru că nu m-aţi întrebat”; “E o condiţie obligatorie, ca să fii redactor-şef al revistei Universităţii, să fii membru de partid! O să-ţi cer, de urgenţă, un loc de la Bucureşti”…
Tracasările la care eram supus, însă, îmi tăiaseră entuziasmul de a mai face presă la revista studenţilor. I-am spus Danielei Tarniţă şi Elisabetei Trăistaru că vreau să-mi depun demisia din funcţia de redactor-şef; mi-au spus că nu pot face asta, pentru că îmi va atrage sancţiuni; i-am spus că nu mai semnez, în revistă, ca redactor şef şi nici vreun articol; acelaşi răspuns; le-am spus a treia variantă: că semnez, ca redactor şef, dar că, lângă mine, menţionez, cu majuscule duble, ca mărime: „CENZOR: NICOLAE BĂBĂLĂU”… Binenţeles că nu mi-a fost acceptată nici o variantă. Era spre sfârşitul lui octombrie 1989.
La două-trei zile după aceste animozităţi, pe când nu eram acasă, am avut o percheziţie, de la Securitate, la domiciliu, făcută de doi civili, însoţiţi de un miliţian – plutonierul Joiţa, de la sectorul de Miliţie din cartierul Craioviţa Nouă. Mama mea, care era singură acasă, a fost ţinută în sufragerie, timp de două ore, de plutonierul Joiţa, timp în care cei doi civili au cotrobăit prin lucrurile din camera mea şi au controlat, filă cu filă, tot ce aveam în manuscris sau dactilografiat… Nu au găsit nimic compromiţător şi au plecat.
A doua zi, i-am spus Danielei Tarniţă despre percheziţia făcută la domiciliul meu, iar ea mi-a spus că… „a fost cerută de Nicolae Băbălău”, care tuna şi fulgera, ba chiar ameninţa că mă dă afară din facultate şi mă arestează pentru obrăznicia mea de a mă opune inculturii sale şi încercării de a-l cenzura pe Nichita Stănescu… Dacă nu venea schimbarea de regim din 22 decembrie 1989, cine ştie ce soartă mi-ar fi aranjat tovarăşul de rouă Nicolae Băbălău…
Ironic şi grav este că, după Revoluţie, prin anii ꞌ90, politrucul Nicolae Băbălău a deţinut, pentru o vreme, funcţia de director al Bibliotecii Judeţene „Alexandru şi Aristia Aman” din Craiova şi, ulterior, a devenit şi membru al Uniunii Scriitorilor din România, cea mai cunoscută carte a sa fiind FEMEI ÎN CONSTELAŢIA MUNCII – o culegere de texte jurnalistice, în care făcea propagandă comunistă… Iar bomboana pe colivă a venit din partea Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor, care i-a acordat lui Nicolae Băbălău Premiul Opera OMNIA, pentru întreaga activitate literară.
Emilian Mirea
